Ardeleanu’ și iepurele-n cursă

AICI articolul despre olteni.

Ardelenii sunt ca orice român, parveniţi şi boieri închipuiţi. Acum multe sute de ani nişte străini cu aparenţă de stil, adică ungurii, austriecii şi nemţii au dat pe rând câte o flegmă în perimetrul de dincolo de Carpaţi. După ce ardelenii s-au şters pe mufă de bale şi-au zis "ce coiu' fleoșcăit al lui bunicu', noi suntem ioropeni!". Şi de atunci tot se dau nişte stilaţi, nişte răbdători, nişte vai-dar-ce-aglomerată-e-capitala-voastră. Uite-un spoiler! e şi capitala voastră! Dar să revin la ardeleni. Ei, ăia care se cred cu fruntea mai lată, se regăsesc în Cluj, Timişoara şi Arad de unde suferă precum o duduie cu damf de doamnă. În general, şi nu-i un mit, ardelenii sunt lenţi, şi sunt lenţi pentru că nu ai unde să te grăbeşti acolo la ei. Pur şi simplu faci o mutare, ca la şah, şi aştepţi să vezi viaţa ce zice, cum mută. Oraşele sunt libere, asta dacă nu e meci de fotbal că atunci se simt şi ei ca duminica în Bucureşti, şi au tot timpul din lume pentru a pierde tot timpul din lume. Ei vorbesc lent, urmare firească din moment ce nimeni nu se grăbeşte să scape de discuţie. Ardelenii mai ajung prin capitala patriei uneori şi se miră de cât de repede se desfăşoară lumea aici. E normal să fim grăbiţi, ne luptăm pentru fiecare centimetru pătrat.

Ardelenii sunt buni la ceva ce necesită răbdare, ei pot meşteri la un ceas câteva secole pentru ca în final să-i spună stră-stră-nepotului tău că de fapt e un model vechi şi nu mai poate fi făcut. Ei se uită cu jind afară şi se întreabă de ce nu fug. Apoi îşi dau seama. Până ar ieşi ei din ţară ne-ar scoate Europa şi Schengen din spaţiile lor pentru că circulăm sub viteza minimă legală. De regulă sunt oameni drăguţi, un accent imposibil şi nişte regionalisme de să-ţi faci limba ghiulea în gură. Sunt amuzanţi când fac nişte aprecieri de interes general ca "tulai, da' ce mare e Dunărea!". Ardelenii mai sunt şi buni la bănci, sau măcar pe post de cămătari pentru că mereu sunt dispuşi să-ţi dea bani. Nu-şi fac griji că nu vei avea timp să-i dai înapoi, ei au răbdare de a te toca mărunt ca picătura chinezească.

Centrul literaturii, artei, ideilor o fi în Muntenia, acolo unde sunt şi grămezile de bani, dar tot prin Ardeal intră europenii vestici, ăia de vin cu grosul banilor. Avem noroc că ardelenii sunt acolo, lenţi, calmi, binevoitori, binefăcători, darnici, astfel încât fiecare străin care-şi ia ţepe în Muntenia sau Moldova sau Oltenia îşi zice: "da, bă, dar tot prin Ardeal fug din ţară, acolo mi-a plăcut!".

TEST: Care e menirea ta în viață

Aici și doar aici vei afla care este treaba ta în lumea asta rece, câinoasă și deloc civilizată. Poate în tine zace viitoare minte stârlucită, poate tu ești dă viitorul acestei planete. AFLĂ ACUM! AFLĂ AICI!

Și acum că am terminat cu partea de tabloid, să vă spui eu cum stă treaba. Voi veți urma niște pași, iar la final vi se relevează menirea voastră pe Pământ. Fără trucuri, fără să vă ghicesc în palmă, totul depinde doar de voi, deci să începem.

Pas 1: Alege un număr undeva între 1 și 9. Sigur și hotărât alege-ți viitorul
Pas 2: Bagă o înmulțire cu 3 acelui număr, adică: (număr ales)*3
Pas 3: Adună 3 la ce ți-a dat mai sus.
Pas 4: Încă puțin și aflăm ce Einstein zace în tine. Înmulțește ce ți-a dat mai sus cu 3.
Pas 5: Gata, fra’, ai un număr acum, de două cifre. Adună-le între ele și vezi rezultatul viitorului tău mai jos.

Cam ce vei fi tu:

1. Oh, scumpă Fecioara Maria, Mesia a revenit pe Pământ! Tu vei deveni următorul lider spiritual.
2. Scumpă simfonie, dulce vioară, pe Enescu ți-l dau, pe urmașul său să te strunească.
3. Tu vei pune capăt războaiele între găștile de cartier. Se vede în aura ta.
4. Fuziunea la rece te așteaptă, mărite fizician. Fă-o a noastră!
5. Chiar nu mă prind de ce nu ai ieșit la iveală până acum, viitor conducător de oaste.
6. Viitorul nu-i prea drăguț pentru tine, tu te vei sinucide când te va-nșela nevasta.
7. Slovă de foc, slovă de aur, ista-i poetul ce te va făuri. Eminescu și Arghezi strigă-n el.
8. Facebook e mic copil pe lângă ce rețea vei face tu, computerist jigărit și acneic.
9. Ai urmat un test cretin ca să ai crezi că ai și tu un scop. N-ai! Asta-i viața, ai tras paiu’ scurt.
10. Țeapă! Nu există!

Din aptitudinile Olteanului

Printre crengile arborelui meu genealogic s-a pierdut şi o sămânţă de oltean, deşi originea ei este situată cam la graniţa Munteniei cu Oltenia, dar pentru că pot fi înregimentat în adânca patrie oltenească îmi permit glumele care vor urma. Nu ţin cu Craiova şi nici nu mănânc praz, dar prin sânge cred că am hematii de pe malul Oltului. Oltenii sunt chiar fermecători, sunt aceşti alaini deloni ai poporului român, aceşti jeromi k. jerome pentru umorul românesc. Oltenii sunt miezul patriei şi au nişte calităţi de admirat.

Olteanului îi place să cheltuiască bani sau să se îndatoreze până peste urechi. Chiar dacă nu are, el promite că are şi că va face ceva doar pentru a arăta că te poţi baza pe chimirul său. Poate să amaneteze oile, casa, măgarul şi câinele doar pentru a avea mai mulţi bani în buzunar de Revelion decât vecinul. Niciun alt locuitor al României nu are o astfel de dăruire pentru propria persoană ca olteanul, iar dacă nimereşte cu mulţi bani pe mână îi poate face praf mai repede decât o femeie în sevraj de shopping. Lasă-l în oraş juma' de oră şi te vei întreba dacă a tocat banii sau chiar a cumpărat ceva. Poate da extrem de mult pe ceva ce nu-i trebuie sau poate da imens de mult pentru ceva ce poate fi găsit mai ieftin. Distruge banii dintr-un portofel mai ceva ca uraganul Katrina New Orleans-ul. Dar olteanul nu dă bani femeilor, el vrea sex gratuit, chiar poate fi comparat cu un scoţian la capitolul ăsta.

Olteanului îi plac femeile, îi place femeia de acasă, mama copiilor, dar îi place şi femeia de la stână, care îl răcoreşte vara, îi place femeia de la birt căreia îi poate pune mâna pe cur şi, desigur, îi place femeia pe care o fute noaptea prin gard, ea fiind soţia vecinului. Şi îi place, olteanului, ca aceste femei să fie disponibile mereu. Are un şarm dezarmant, toate pică la picioarele lui şi se închină falusului său cu habotnicie. Se poate uita la mai multe femei pe stradă decât poate racola un proxenet într-un an bun. Nu te aştepta de la un oltean să nu aibă câteva aventuri în viaţă, fie de infidelitate, fie de încercat multe exotisme în pat. Este în firea lui şi nicio femeie nu-l poate opri.

Olteanul este de regulă un bun muncitor, poate să piardă incredibil de mult timp la o singură însărcinare pentru ca la final să fie inutilă finalizarea ei. Poate să muncească enorm de mult dacă asta vrea, dar dacă ceva nu-i place, dacă-l pui să pieptene maimuţa de păduchi şi purici se va enerva, va trânti lucruri, va spune ca din greşeală, şi va repeta gullivernian de mult: "ce mă-sa?!". Pe canale neoficiale merge vorba că un oltean a traversat înotând Atlanticul pentru a-i da o flegmă între ochi unui ardelean pe la mijlocul secolului 19, dar n-a intrat în istorie pentru că ardeleanul a spus că un OZN l-a scuipat în freză. Tot pe canale neoficiale umblă vorba că prin '45 nişte japonezi i-au spus unui oltean că nu poate mânca mai multă fasole decât sushi poate mânca tot poporul nipon. Acel moment a rămas în istorie ca Hiroshima. La Nagasaki a încercat fi-su să le rupă norma. Ai o muncă sisifică de îndeplinit? Cheamă un oltean şi se va descurca de minune dacă-l convingi că ăla e cel mai bun lucru pe care îl poate face el.

Olteanul mai are o altă calitate, de care sunt tare mândru. El poate să fie mai leneş decât cuvântul în sine. Ştiţi sculptura "Gânditorul de la Hamangia"? Nu e sculptură, un oltean s-a făcut o dată că gândeşte ca să scape de treabă şi a stat atât de mult în poziţia aia încât a devenit piatră. Ca aşchie de oltean pot spune că reuşesc ca o zi întreagă să fac absolut nimic, pot lenevi mai ceva ca Titanicul pe fundul oceanului şi pot privi la nimic exact mai mult timp decât statuia lui Mihai Viteazul de la Bibliotecă.

Nea Petardă și o pocnitoare

Nea Petardă e un om bun, un om de la care ai ce învăţa, deşi este cam plecat pe ideea lui. El, căci povestea vieţii şi numelui e interesantă, a fost soldat în armată, un soldat amărât, de rând, dar din cauza unei explozii în cadrul unui exerciţiu a început să se creadă veteran din Al Doilea Război Mondial, iar colegii i-au spus "Petardă". Nu-l afecta des, doar când era întrebat în mod special despre armată, dar asta nu l-a împiedicat în clădirea unei familii. Acum nea Petardă stă cu fosta soţie în acelaşi apartament şi are cam 65 de ani. Copiii sunt la casele lor, iar fiica cea mică este singura care vine cel mai des pe la ei şi se preocupă de sănătatea mintală a lui nea Petardă. 

De parcă dublarea personalităţii nu era destul, mai suferă şi de alcoolism, bea de stinge, bea orice, dar apă chiar nu, că arde. Iar soţia este fostă soţie pentru că nea Petardă a decis că nu vrea "nicio curvă care să-i mănânce banii de veteran sau să-i bea alcoolul dosit în cămară". Astfel că au divorţat, dar toate au rămas la fel, ea îi găteşte, îi spală, are grijă de el, dar nu mai împart banii şi nu mai fac sex, nu că acest ultim aspect ar fi fost vreodată împlinit pe de-a-ntregul.

S-ar zice că la vârsta lui, nea Petardă n-ar mai avea nevoie de multe, dar fix la ce nu gândeşti, el doreşte. Învăţat cu folositul telefonului mobil a pus mâna într-o seară pe el şi a sunat-o pe fii-sa ca să i se plângă. 
- Făi Violeto, dă-mi, fă, şi mie o sută de mii să caut şi eu chizdă! i-a spus nea Petardă fiicei sale, într-un accent de bucureştean combinat cu moldoveneasca din timpul armatei.
- Tată, ai înnebunit? La vârsta matale să vrei aşa ceva?
Sub aburii calzi ai alcoolului nea Petardă a fost pe cât de sincer nu s-ar fi aşteptat fiica.
- Păi, mă-ta nu vrea, făi, să-mi dea chizdă. Poa' vrea una din orașu' ăsta. Vreau şi eu chizdă, prea nu fac nimic. Adică eu, ditamai nea Petardă, nu pot să am şi eu o pocnitoare?

Cea mai cea cameră

În fuga omului către mai mult, mai frumos aranjat, mai împopoţonat, mai spaţios, am găsit camera perfectă. De fapt n-am găsit-o, ea există demult, dar nu am provit-o aşa niciodată. Ce să fie, ce să fie? Baia, unde este şi birou şi şezătoare pentru citit? Nu, prea înghesuită şi, uneori, cam mirositoare. Să fie dormitorul, unde patimile se împlinesc şi unde te răsfeţi dormind până la mijlocul zilei? Nu, nu ai suficiente utilităţi. Este ca peştera muierii, îl vizitezi doar când vrei sau ai nevoie. Gata. Sufrageria! Nu, nu prea nici asta, e frumoasă şi utilă, da' nu prea. 

Bucătăria! Ea este răspunsul suprem! Te scoli şi treci la bucătărie să bagi o cafea. Dacă mai şi fumezi, pac!, o oră minimum din viaţă s-a dus acolo. Vine micul dejun, să bagi ceva sub nas. Este o splendoare mâncatul, cel mai bun lucru dat vieţii după somn și înainte de sex. Mai stai 30 de minute. Apoi mai bei apă, te mai apuci şi asculţi radioul, citeşti ziarul şi te rogi să vină prânzul ca să bagi iar sub nas. Şi desigur, cina tot acolo, după ce mai bei nişte apă şi mai asculţi sau citeşti ceva.

Cele mai mari plăceri le avem în bucătărie. Se mai întreabă cineva de ce unii fac și sex acolo? E logic! A, și singurul motiv pentru care dormim în dormitor este pentru că nu avem loc în bucătărie pentru un pat mare și bun.

Mult e dulce și armonioasă

limba ce o vorbim la noi în casă. Sub semnul zodiacal al unei discuţii mai lungi de "ce pula mea aţi făcut aici?" şi intrând în cuadratură cu raţiunea pură, d-nul N., sau nea Nelu pentru cunoscuţi, încerca să formeze nişte fraze. Înfrânat nu era de către nimeni decât de nişte ţuică incoloră de ţară. El şi-a aliniat familia în bucătărie ai încerca să-l ia pe fiecare în parte. "Tu ce ai făcut, bă? Tot un puţoi cu afaceri pe sub mână eşti? 'Ai de capul tău că prost ai mai ieşit. Da' ce să mă mir, nu te-am făcut cu capul, te-am făcut cu pula." Cred sincer că ar fi vrut să folosească nişte cuvinte mai academice, învăţate în viaţă sa, dar falus şi penis nu ar fi sunat la fel de puternic în ochii fiului care se uita plin de sentimentul mândriei la tatăl său. Şi pe care, foarte posibil, îl înjura printre dinţi şi-n gând.

"Tu ce faci, fă? Tot o mai laşi pe fii-ta liberă să facă ce vrea? Mânca-ţi-aş gura ta că proastă te-am mai luat de la mă-ta!" a formulat d-nul N. către soţie. Ea, spăşită, a încercat să comenteze, dar el i-a retezat brusc şi brutal dreptul la cuvânt "să nu te aud că-ţi rup gura!". Cine ar mai comenta la aşa construcţie semantică puternică? Fix aşa s-a gândit şi ea. D-nul N., însă, intransigent, şi-a rotit privirea şi a dat de noră şi de băiatul său cel mare. "Unde dracu' ai găsit-o pe muista asta, bă? Lua-v-aş gâtul ca la pui că nimic n-aţi învăţat, bă! Te-a futut, ţi-a turnat un bastard şi acu' gata, e pizda lumii tale!". El a încercat să-i apere onoarea soţiei sale, dar a eşuat cu puţin înainte de reuşită: "da' nu e bastard ăsta micu', nu m-a-nșelat." Tatăl însă, călit în războiul sentimentelor puternice şi al relaţiilor tari, i-a dat lecţia de căpătâi: "nu te-a-nșelat asta cum sunt eu director de bancă şi mă-ta albă!".

După atacurile dure ale d-nului N. a venit şi vremea fiicei, a mai mică din grupă, ultima ieşită pe ţeava tunului, să fie luată în colimator. A privit-o cu drag când a ieşit din casă îmbrăcată după ultima modă a damelor de pe centura oraşelor, iar acum voia să împărtăşească cu familia opinia lui cu privire la ea. "Fă, aţintindu-şi privirea la soţie, ţi-am zis că asta e după pulă? Uită-te la ea cum se îmbracă! Băga-o-ai în ochii tăi, uite cum a ajuns!". Cred că soţia a spus ceva, ceva ce însă nu i-a convenit lui, căci astfel a fost auzit grăind: "nu, fă, nu a venit la pula mea, nu o iau eu la pulă, da' o iau alţii deja prea mult!". O scurtă pauză de gândire a intervenit în discursul d-nului N., iar apoi, cu grija tatălui ce-şi ţine familia departe de ochii sau urechile lumii, d-nul N. a trântit uşa cu o mişcare din încheietură. Aşa se clădesc caracterele, cu o mână forte de tată atoateprotector.

Pseudo-raţiunea fură opinia

A mea persoană alături de creierul din posesie, folosit în proporţie de 5%, mai mult sau mai puţin, dar până-n 8%, căci subconştientul a decretat şi el niţele drepturi, aşa că ne conformăm, nu pricepem un aspect tipologic din structura cerebrală a omului.

Teoretic, fiecare purtător de creier în mansarda, superbă ori odioasă, formează în timp o opinie asupra unei tese, unui aspect al vreunei persoane sau întâmplări. Bun, până aci, pricep treabă, prind firul narativ, ce nu pricep eu este mai complex, vizând exprimarea acestei opinii formate şi puntea dintre posesorul opiniei şi lumea. Mai clar, de ce mulţi păstrează opiniile personale pentru sine, doar din teamă de a fi consideraţi cinici sau inadaptaţi ai societăţii? Personal, nu văd doza de cinism ori inadaptare într-un om capabil să susţină o opinie obiectivă sau nu, prin argumente concludente. Adică, am ceva de spus! De ce să nu spun? Doar pentru că X doreşte să conducă situaţiile şi oamenii, ori Y spune că este deschis la sugestii, însă nu este capabil să suporte consecinţa unei opinii oferite fără resentiment?! Aiurea. În concepţia mea lucrurile stau altfel- am ceva de spus, spus, n-am, mai vedem.

Am înţeles că mintea umană este un complex straniu, însă deja  devine absurdă afundarea în dogmele impuse de-o societate care  nu ştie care-i calea spre care şi-ar întinde aripile percepţiei şi accepţiunii.

N-o fi o cale simplă asumarea liberii exprimări? Tot s-au luptat atâţia pentru ea. Tot s-au deghizat femeile în bărbați doar pentru că putea să grăiască dorinţele lor arzătoare. După atâta amar de vreme, hai cu exprimarea! Părerile nu costă bani! (sau cel puţin, aşa ar trebui)