Triunghiul Moldovenilor

Probabil ca nu-s cel mai potrivit sa vorbesc despre moldoveni din moment ce eu sunt un bucurestean cu farame de Oltenia in mine, dar sunt roman, deci pot vorbi despre orice fara sa am habar. Dupa cum stiti, moldovenii sunt locuitorii unei provincii tare defavorizata numita Moldova, dar in mintea multor romani ea se numeste Moldovenia. Niciun roman, cand injura cu moldoveni, nu se leaga de Republica Moldova, tara aia unde oamenii se tot gandesc daca vor comunism sau neo-comunism (democratie), ci zic de regiunea Moldova din Nord-Estul Romaniei. Multe mituri s-au creat despre moldoveni, multe adevarate, dar si mai putine false. Moldoveanul e o entitate de om cu care compari plebea societatii cu scopul jignirii celui comparat. Dau spre citire urmatoarea afirmatie: "Bai, 'tu-te-n gura de moldovean!", iar dupa asta este clar, l-ai jignit. Daca vrei infrumusetarea limbajului mai bagi "borat, jegos, obosit, corcit, cordit etc.". Inainte mamele isi amenintau copiii ca daca nu fac ce ele vor ii dau tiganilor sa-i bage in sac. Acum se spune "daca nu faci asta te dau moldoveanului in masina". Practic, moldovenii au aparut in Romania ca oltenii sa fie ai' mai amuzanti, ardelenii ai' mai lenti si muntenii aia mai oraseni, pentru ca in comparatie cu moldovenii toti sunt mai ceva. 

Chiar in momentul asta un moldovean citeste impreuna cu tine pe intinsul internet acest articol si-si zice "futu-l in suflet de muntean oparit". Dar m-am intins prea mult cu punctele lor slabe, insa adevarul e ca nu stiu ce puncte forte au. De exemplu femeile sunt fie laudate, fie injurate. "Da-o dracu' de putoare, moldoveanca proasta" sau "eh, moldovencele sunt tare sprintene in bucatarie, e normal, asa e la ele". Niciodata un ne-moldovean nu stie exact cum e un moldovean pentru ca nu stie. Barbatii vor sa le futa femeile moldovenilor, dar sunt si speriati de stufosenia pe care o pot gasi la bifurcatia picioarelor. Pana si un copil de moldovean cand il vezi zici "tulai, da' fain mai e, manca-l-as! Pui de moldovean, ce sa-i ceri." Apoi vezi altul si zici "ptiu! Piei drace! Asta-i moldovean clar, urat ca ta-su!". Poate oi fi lipsit eu de informatiile elementare despre moldoveni, dar ceva am retinut: femeile sunt lenese, dar atat de lenese incat ar putea bate la sportul asta o intreaga padure de lemurieni; moldovencele se descurca in televiziune foarte bine, dovada toate importurile ca Radulescu, Marin etc.; barbatii sunt mari betivi, dar niciodata de bautura buna, doar de ulei de tractor, spirt, apa de gura etc. Erata: imi dau singur cu capul in gura c-am zis "apa de gura". Moldovenii sunt si saraci, deci ramanem la ulei de motor, spirt si poate dude fermentate. Moldovenii sunt lenesi pentru ca sunt saraci si-s saraci pentru ca-s lenesi, dar mereu surprinzator cum doi moldoveni se pot omori pentru bautura cand bautura nu mai e.

Ultima parte buna la moldoveni ar fi ca ei isi accepta conditia. "Ce vrei, asta sunt, moldovean, nu pot mai mult. Par ca-s un ratat si un nimic?! Da, chiar asa sunt." Si nici macar nu poti incerca sa-i schimbi parerea pentru ca ai minti si tu, stiind ca el e asa. E moldovean, adica moldoveanul e noul tigan. Da-te-n sange de moldovean zgarcit, moldovean libidinos, si orice fel de moldovean, astea-s noile jigniri aplicate de romani pentru orice natie de pe glob de vreo 20 de ani. Si oricat de bune or fi jignirile, niciodata nu se adreseaza unui moldovean. Ei sunt imuni jignirilor care ii caracterizeaza. Si in final, ce ne-am face noi, restul romanilor, fara crimele din Moldovenia, fara violurile babelor, fara betiile dintr-o substanta necunoscuta? Da, exact, ar trebui sa ne uitam la Bendeac si sa ne para amuzant. Ce pacat ca nu e moldovean.

Ardeleanu’ și iepurele-n cursă

AICI articolul despre olteni.

Ardelenii sunt ca orice român, parveniţi şi boieri închipuiţi. Acum multe sute de ani nişte străini cu aparenţă de stil, adică ungurii, austriecii şi nemţii au dat pe rând câte o flegmă în perimetrul de dincolo de Carpaţi. După ce ardelenii s-au şters pe mufă de bale şi-au zis "ce coiu' fleoșcăit al lui bunicu', noi suntem ioropeni!". Şi de atunci tot se dau nişte stilaţi, nişte răbdători, nişte vai-dar-ce-aglomerată-e-capitala-voastră. Uite-un spoiler! e şi capitala voastră! Dar să revin la ardeleni. Ei, ăia care se cred cu fruntea mai lată, se regăsesc în Cluj, Timişoara şi Arad de unde suferă precum o duduie cu damf de doamnă. În general, şi nu-i un mit, ardelenii sunt lenţi, şi sunt lenţi pentru că nu ai unde să te grăbeşti acolo la ei. Pur şi simplu faci o mutare, ca la şah, şi aştepţi să vezi viaţa ce zice, cum mută. Oraşele sunt libere, asta dacă nu e meci de fotbal că atunci se simt şi ei ca duminica în Bucureşti, şi au tot timpul din lume pentru a pierde tot timpul din lume. Ei vorbesc lent, urmare firească din moment ce nimeni nu se grăbeşte să scape de discuţie. Ardelenii mai ajung prin capitala patriei uneori şi se miră de cât de repede se desfăşoară lumea aici. E normal să fim grăbiţi, ne luptăm pentru fiecare centimetru pătrat.

Ardelenii sunt buni la ceva ce necesită răbdare, ei pot meşteri la un ceas câteva secole pentru ca în final să-i spună stră-stră-nepotului tău că de fapt e un model vechi şi nu mai poate fi făcut. Ei se uită cu jind afară şi se întreabă de ce nu fug. Apoi îşi dau seama. Până ar ieşi ei din ţară ne-ar scoate Europa şi Schengen din spaţiile lor pentru că circulăm sub viteza minimă legală. De regulă sunt oameni drăguţi, un accent imposibil şi nişte regionalisme de să-ţi faci limba ghiulea în gură. Sunt amuzanţi când fac nişte aprecieri de interes general ca "tulai, da' ce mare e Dunărea!". Ardelenii mai sunt şi buni la bănci, sau măcar pe post de cămătari pentru că mereu sunt dispuşi să-ţi dea bani. Nu-şi fac griji că nu vei avea timp să-i dai înapoi, ei au răbdare de a te toca mărunt ca picătura chinezească.

Centrul literaturii, artei, ideilor o fi în Muntenia, acolo unde sunt şi grămezile de bani, dar tot prin Ardeal intră europenii vestici, ăia de vin cu grosul banilor. Avem noroc că ardelenii sunt acolo, lenţi, calmi, binevoitori, binefăcători, darnici, astfel încât fiecare străin care-şi ia ţepe în Muntenia sau Moldova sau Oltenia îşi zice: "da, bă, dar tot prin Ardeal fug din ţară, acolo mi-a plăcut!".

Din aptitudinile Olteanului

Printre crengile arborelui meu genealogic s-a pierdut şi o sămânţă de oltean, deşi originea ei este situată cam la graniţa Munteniei cu Oltenia, dar pentru că pot fi înregimentat în adânca patrie oltenească îmi permit glumele care vor urma. Nu ţin cu Craiova şi nici nu mănânc praz, dar prin sânge cred că am hematii de pe malul Oltului. Oltenii sunt chiar fermecători, sunt aceşti alaini deloni ai poporului român, aceşti jeromi k. jerome pentru umorul românesc. Oltenii sunt miezul patriei şi au nişte calităţi de admirat.

Olteanului îi place să cheltuiască bani sau să se îndatoreze până peste urechi. Chiar dacă nu are, el promite că are şi că va face ceva doar pentru a arăta că te poţi baza pe chimirul său. Poate să amaneteze oile, casa, măgarul şi câinele doar pentru a avea mai mulţi bani în buzunar de Revelion decât vecinul. Niciun alt locuitor al României nu are o astfel de dăruire pentru propria persoană ca olteanul, iar dacă nimereşte cu mulţi bani pe mână îi poate face praf mai repede decât o femeie în sevraj de shopping. Lasă-l în oraş juma' de oră şi te vei întreba dacă a tocat banii sau chiar a cumpărat ceva. Poate da extrem de mult pe ceva ce nu-i trebuie sau poate da imens de mult pentru ceva ce poate fi găsit mai ieftin. Distruge banii dintr-un portofel mai ceva ca uraganul Katrina New Orleans-ul. Dar olteanul nu dă bani femeilor, el vrea sex gratuit, chiar poate fi comparat cu un scoţian la capitolul ăsta.

Olteanului îi plac femeile, îi place femeia de acasă, mama copiilor, dar îi place şi femeia de la stână, care îl răcoreşte vara, îi place femeia de la birt căreia îi poate pune mâna pe cur şi, desigur, îi place femeia pe care o fute noaptea prin gard, ea fiind soţia vecinului. Şi îi place, olteanului, ca aceste femei să fie disponibile mereu. Are un şarm dezarmant, toate pică la picioarele lui şi se închină falusului său cu habotnicie. Se poate uita la mai multe femei pe stradă decât poate racola un proxenet într-un an bun. Nu te aştepta de la un oltean să nu aibă câteva aventuri în viaţă, fie de infidelitate, fie de încercat multe exotisme în pat. Este în firea lui şi nicio femeie nu-l poate opri.

Olteanul este de regulă un bun muncitor, poate să piardă incredibil de mult timp la o singură însărcinare pentru ca la final să fie inutilă finalizarea ei. Poate să muncească enorm de mult dacă asta vrea, dar dacă ceva nu-i place, dacă-l pui să pieptene maimuţa de păduchi şi purici se va enerva, va trânti lucruri, va spune ca din greşeală, şi va repeta gullivernian de mult: "ce mă-sa?!". Pe canale neoficiale merge vorba că un oltean a traversat înotând Atlanticul pentru a-i da o flegmă între ochi unui ardelean pe la mijlocul secolului 19, dar n-a intrat în istorie pentru că ardeleanul a spus că un OZN l-a scuipat în freză. Tot pe canale neoficiale umblă vorba că prin '45 nişte japonezi i-au spus unui oltean că nu poate mânca mai multă fasole decât sushi poate mânca tot poporul nipon. Acel moment a rămas în istorie ca Hiroshima. La Nagasaki a încercat fi-su să le rupă norma. Ai o muncă sisifică de îndeplinit? Cheamă un oltean şi se va descurca de minune dacă-l convingi că ăla e cel mai bun lucru pe care îl poate face el.

Olteanul mai are o altă calitate, de care sunt tare mândru. El poate să fie mai leneş decât cuvântul în sine. Ştiţi sculptura "Gânditorul de la Hamangia"? Nu e sculptură, un oltean s-a făcut o dată că gândeşte ca să scape de treabă şi a stat atât de mult în poziţia aia încât a devenit piatră. Ca aşchie de oltean pot spune că reuşesc ca o zi întreagă să fac absolut nimic, pot lenevi mai ceva ca Titanicul pe fundul oceanului şi pot privi la nimic exact mai mult timp decât statuia lui Mihai Viteazul de la Bibliotecă.

Mult e dulce și armonioasă

limba ce o vorbim la noi în casă. Sub semnul zodiacal al unei discuţii mai lungi de "ce pula mea aţi făcut aici?" şi intrând în cuadratură cu raţiunea pură, d-nul N., sau nea Nelu pentru cunoscuţi, încerca să formeze nişte fraze. Înfrânat nu era de către nimeni decât de nişte ţuică incoloră de ţară. El şi-a aliniat familia în bucătărie ai încerca să-l ia pe fiecare în parte. "Tu ce ai făcut, bă? Tot un puţoi cu afaceri pe sub mână eşti? 'Ai de capul tău că prost ai mai ieşit. Da' ce să mă mir, nu te-am făcut cu capul, te-am făcut cu pula." Cred sincer că ar fi vrut să folosească nişte cuvinte mai academice, învăţate în viaţă sa, dar falus şi penis nu ar fi sunat la fel de puternic în ochii fiului care se uita plin de sentimentul mândriei la tatăl său. Şi pe care, foarte posibil, îl înjura printre dinţi şi-n gând.

"Tu ce faci, fă? Tot o mai laşi pe fii-ta liberă să facă ce vrea? Mânca-ţi-aş gura ta că proastă te-am mai luat de la mă-ta!" a formulat d-nul N. către soţie. Ea, spăşită, a încercat să comenteze, dar el i-a retezat brusc şi brutal dreptul la cuvânt "să nu te aud că-ţi rup gura!". Cine ar mai comenta la aşa construcţie semantică puternică? Fix aşa s-a gândit şi ea. D-nul N., însă, intransigent, şi-a rotit privirea şi a dat de noră şi de băiatul său cel mare. "Unde dracu' ai găsit-o pe muista asta, bă? Lua-v-aş gâtul ca la pui că nimic n-aţi învăţat, bă! Te-a futut, ţi-a turnat un bastard şi acu' gata, e pizda lumii tale!". El a încercat să-i apere onoarea soţiei sale, dar a eşuat cu puţin înainte de reuşită: "da' nu e bastard ăsta micu', nu m-a-nșelat." Tatăl însă, călit în războiul sentimentelor puternice şi al relaţiilor tari, i-a dat lecţia de căpătâi: "nu te-a-nșelat asta cum sunt eu director de bancă şi mă-ta albă!".

După atacurile dure ale d-nului N. a venit şi vremea fiicei, a mai mică din grupă, ultima ieşită pe ţeava tunului, să fie luată în colimator. A privit-o cu drag când a ieşit din casă îmbrăcată după ultima modă a damelor de pe centura oraşelor, iar acum voia să împărtăşească cu familia opinia lui cu privire la ea. "Fă, aţintindu-şi privirea la soţie, ţi-am zis că asta e după pulă? Uită-te la ea cum se îmbracă! Băga-o-ai în ochii tăi, uite cum a ajuns!". Cred că soţia a spus ceva, ceva ce însă nu i-a convenit lui, căci astfel a fost auzit grăind: "nu, fă, nu a venit la pula mea, nu o iau eu la pulă, da' o iau alţii deja prea mult!". O scurtă pauză de gândire a intervenit în discursul d-nului N., iar apoi, cu grija tatălui ce-şi ţine familia departe de ochii sau urechile lumii, d-nul N. a trântit uşa cu o mişcare din încheietură. Aşa se clădesc caracterele, cu o mână forte de tată atoateprotector.

Nea Sandu și odihna

De la o vârstă încolo pentru majoritatea oamenilor trebuie să vină odihna, să stai cât mai mult, somnul să fie cel mai fix punct al vieții. De fapt, orice om vârstnic s-ar părea că trebuie ghidat de o parafrazare: "dați-mi o vârsta de bătrân și mă voi odihni". Dar nea Sandu nici pe departe nu era așa. El nu avea stare nici pe patul somnului, deși dormea din plin. El avea animale în gospodărie, dar avea și oameni mobilizați pentru a avea grijă de ele și de pământ, dar nici așa nu-și atinsese poențialul de conducător gânditor.

După anul 2000 pământul a fost vândut, satul s-a împuținat și în numărul de locuitori, iar nea Sandu a început să stea tot mai des acasă, încătușat și de caracterul său ipohondru. Atunci a început însă și transformarea lui ca om. Sâmbăta și duminica, zilele când veneau copiii, ei nu stăteau la grătar ca alți vecini, nu șomau pe buza șanțului spărgând semințe, ci mutau diverse lucruri prin curte, ridicau și dărâmau coșmelii, spălau și apoi murdăreau, doar pentru a avea o ocupație. Nea Sandu lua parte? Nicidecum. El fixa cadrul și termenii "hai, mă, să mutăm și noi cauciucul ăla de aici acolo" și apoi se retrăgea. Însă revenea la intervale total neregulate de timp și supraveghea fiecare operațiune cu un ochi critic "mută aia acolo" "lasă aia așa, nu încurcă", deși fix asta ar fi făcut, probabil, și însărcinatul cu treaba respectivă. Dar șefu'-i sef, el știe mai bine.

Dupa o inspecție a vreunei lucrări de amploare în gospodărie, nea Sandu se retrăgea în patul său pus la adăpostul umbrei casei. Acolo se-ngâna cu somnul, mai aprindea o țigară, mai tușea prelung de câteva ori și apoi intra iar în turul de inspecție. După ce copiii plecau avea grijă, precedat de o carafă de vin, să-nceapă un discurs complex în compania soției care-l aproba tăcută dând din cap și ridicând din umeri. "A plecat și ăștia fără să facă ceva. Păi, cine să ridice nisipul ăla? Tot eu, tot eu! Așa bolnav o s-o fac și p-asta, că toți îmi reproșeaza că nu fac nimic. Ce să fac dacă-s bolnav?". La finalul discursul era, fără greșeală, băgată mama lui în discuție: "de ce m-ai lăsat mamă aici? Vino, mama, și ia-mă, ia-mă că toți mă dușmănește!". Apoi adormea cu țigara aprinsă între degete, iar a doua zi era ca nou.