O protecție fosforescentă din latex cu arome

Prezervativul cu arome
Într-o noapte, sau zi, nu prea îndepărtată în timp de momentul la care acest articolul a luat naştere, un bărbat, şi erecţia lui, aşteptau după fată, şi labiile ei, să iasă din baie, râvnind la niscavai sex. Ea a ieşit, sfioasă şi cu aparentă ruşine, doar cât să-l anunţe că nu vrea sex, şi că se apucă să se îmbrace. El stătea, probabil, pe fotoliu ca orice soţ iubitor privitor la meciuri în viitor. Cameră pustiită de gânduri, umbre sau şoapte, sau de alte alternative, cum ar fi nişte fete, iar mintea lui prea plină de orice replică, argument sau politeţe care hai să fie, să ţină. Ea nu şi nu, că nu se face, că sexul nu e pentru ei, că să mai aştepte, că nu-i așa?, astfel pofta creşte. Stând el, cu picioarele la poli opuşi şi cu catargul pe centru, jucându-se molcom cu vârful prezervativului vede la televizor ceea ce l-ar salva. Nu, nu era un film porno, ci erau fructe. Apoi, cu jocuri de priviri între erecţia îmbrăcată în latex şi televizor colorat de fructe, îşi spune şi-i spune şi fetei: "auzi, dar ţie ce fruct îţi place?". Câţiva ani mai târziu probabil că aceeaşi problemă persistă, dar la berea "cu băieţii" post-sexul inexistent, bărbatul va spune "şi-a dracu' n-a vrut. N-a vrut şi pace! Şi mai aveam şi de-ăla cu arome!". 

Prezervativul fosforescent 
Acelaşi bărbat, tot fără sex, că prietena iar nu vrea. Se uită pe geam ce se uită, şi vede un licurici. Luminos, drăguţ şi gras, îi vine ideea unui prezervativ scăldat în aura magică a fosforescenţei. Câteva luni mai târziu, acelaşi bărbat tot n-avea parte de sex, dar se juca cu noul prezervativ, rulat fin pe erecţie, prin cameră mai ceva ca un Jedi. "Uite, fă, sabia mea! Vum, şi a ieşit!". "Ptiu, piei drace, s-a descărcat. Hai, nu mai sta ca furnica pe muşuroi şi aprinde lumina aia să-mi încarc laseru' că acu' dă Vader atacu' final!". Şi astfel, futere non futere, prezervativ universal dezvoltat necesarum est.

Evoluţia prosteşte

Nu, nu mă gândesc la revenirea în peştera, la vreun regres temporar, mintal, spaţial sau cum vreţi să-l numiţi, ci la beneficiile evoluţiei in timp. A fost bine să descoperim focul, altfel acum nu mai existam ca specie, căci in iernile geroase supravieţuirea era mai dificilă ca înmulţirea la taur; ăla după ce e mare şi consumă mult, nu e în stare de a se reproduce singurel. A fost la fel de bine să descoperim metalul şi tehnicile de prelucrare deprinse în timp, altfel azi mult din tehnologie n-ar fi existat. Deasemenea, bine a fost să existe oameni precum Galileo, ucis de Biserică pentru susţinerea unei teori care pentru noi, astăzi, e banală. Teoretic, evoluţia a fost bună si este, dar parcă omul, cu cât evoluează cu atât se prosteşte, iar totul se-observă printr-o scanare lacunară a unui areal.

Exemple vii demonstreză că prezenţa unor oameni care aduc beneficii reduce activitatea cerebrală a celorlalţi. Cum? De ce? Simplu! Omul gândeşte aşa: mă există unu de mi-a făcut Iphone-ul, atât timp cât mereu va fi unul să ajute evoluţia, la ce dracu mai e nevoie să citesc, să învaţ cine ştie ce formule matematice ori teorii complxe? La ce să citesc când mereu va fi ceva mai bun de făcut? De ce să-mi ucid neuronii cu cine ştie ce imbecilitaţi ?! Cam aşa e omul modern sau aşa e omul când ajunge in vârf şi nu vede la ce ar mai trebui să mai facă ceva, de-asta există în umitoarea societate nemaipomenita specie „ nea Mitică/cuana Lenuţa”. Ei nu ştiu multe, dar ştiu suficient: să mănânce, să muncească, obligatoriu să se reproducă si voila, asta le e viaţa. Mirific. Ce-o fi mai umitor decât să trăieşti simplu, fără să-ţi pui semne de întrebare, să n-ai habar de tine?

Se răsuceşte Da Vinci în mormânt când vede ce imbecili scapă cu viaţa datorită muncii sale în domeniul medicinii, iar bietul Ţepes şi-o înfige săgeţi în coaste când vede secuiul cu drept de cerere şi românul docil şi-ascultator îndeplinindu-i cerinţele. Evoluţia e bună, dar ar fi şi mai bună dacă n-ar ajunge pe mâna ignoranţilor pentru care numai repoducerea contează ori a puştilor de Dorobanţi ce habar n-au pe ce lume trăiesc, dar sunt odrasle de oameni cu mult prea mulţi bani şi mult prea puţină minte.

Vrei să fii milionar?

Nea Mihai se mândreşte c-o viaţă aleasă:  copil fiind, era un drac: cartea nu i-a plăcut, deşi părinţii om de bine, cu carte şi serios şi-ar fi dorit să ajungă, dar şanse n-au fost. Văzând că intelectual nu-l pot convinge să îmbrăţişez cartea, au gândit că poate l-o atrage munca fizică, dar şoc şi nebunie, căci aici era un dezastru biped: pe ce punea mână, strica. Nu exista vreo unealtă care să nu-i poarte amprenta, nu exista muncă ce-o putea îndeplini.  Pe scurt: voia bani obţinuţi uşor, fără să depună nici măcar un efort minimal şi totuşi, azi la cei 60 de ani, are o avere bunicică  şi-o duce mai bine decât şi-ar fi imaginat chiar şi el vreodată.  Cum? Păi, mama matale când spune că fără carte sau muncă nu ajungi nicăieri, nu are dreptate total. Nu, stai calm, nu se dau bani pe statul degeaba sau pe somn,  doar dacă vrei să baţi vreun record mondial, dar tot nu cred că primeşti ceva; nu mai are căutare “meseria” de pierdevara.
Se spune că inteligenţa, fie ea şi brută te scoate din cele mai mari încurcături; se pare că şi pe  nea’ Mihai, căci aşa sexagenarul nostru a reuşit  să clădească viaţa de care este mândru. După  moartea stâlpului familiei sale, tatăl, omul ce urnea familia şi îşi transformase idealurile modeste în realitate, singurul său fiu, acela fiind el, a luat urma capitalei după finalizarea liceului. Dulcea sa mamă dorea să ajungă vreun medic, că domnul Adoichitei, om cu carte, mare doftor al satului, respectat şi gospodar. Biata de ea, naiva, visa că poamă crescută pe-a ei creangă s-ar potrivi modelului, dar asemănările erau diametral opuse, nici nu se vedeau înecate în marea deosebirilor. Parcă şi-l imagina şi-n rolul de popă, căci ştia ea că al ei duhovnic bani buni face la biserică. Confuz, fiul plecă la insistenţele mamei la capitală să găsească acolo un rost ce-o putea face mândră de el, iar pe el să-l convertească într-un om de bine, cu avere. Aici, uimit de opulenţa Bucureştiului, a decis să îmbrăţişeze a mai bună meserie, a mai uimitoare, cea care l-a ridicat pe scara ierarhică mai rapid ca un lift. După ani de muncă, cu concedii prelungite în vreme de viscol ori caniculă, a reuşit să-şi o căsuţă cu etaj pentru a-şi pertece vacanţele, a investit şi-ntr-o afacere şi din cerşetor a ajuns prinţ, căci cum cu munca nu s-a spetit, iar la carte s-a sfiit, inteligenţa a folosit-o. Văzând cât de uşor aruncau oamenii  bani celor  ce toceau bordure oraşului, a gândit că cea mai bună meserie este cerşetoria. Şi-aşa a fost, meserie facilă cu roade umitoare, de-asta azi există aşa mulţi adepţi ai ei. Vrei să fii milionar? Nimic  mai simplu. Lecţiile sunt gratis în staţia de tramvai, iar pentru servicii de calitate cu profit avansat,  fă-ţi stagiatura în Centrul Isoric al Bucureştiului.