Pseudo-raţiunea fură opinia

A mea persoană alături de creierul din posesie, folosit în proporţie de 5%, mai mult sau mai puţin, dar până-n 8%, căci subconştientul a decretat şi el niţele drepturi, aşa că ne conformăm, nu pricepem un aspect tipologic din structura cerebrală a omului.

Teoretic, fiecare purtător de creier în mansarda, superbă ori odioasă, formează în timp o opinie asupra unei tese, unui aspect al vreunei persoane sau întâmplări. Bun, până aci, pricep treabă, prind firul narativ, ce nu pricep eu este mai complex, vizând exprimarea acestei opinii formate şi puntea dintre posesorul opiniei şi lumea. Mai clar, de ce mulţi păstrează opiniile personale pentru sine, doar din teamă de a fi consideraţi cinici sau inadaptaţi ai societăţii? Personal, nu văd doza de cinism ori inadaptare într-un om capabil să susţină o opinie obiectivă sau nu, prin argumente concludente. Adică, am ceva de spus! De ce să nu spun? Doar pentru că X doreşte să conducă situaţiile şi oamenii, ori Y spune că este deschis la sugestii, însă nu este capabil să suporte consecinţa unei opinii oferite fără resentiment?! Aiurea. În concepţia mea lucrurile stau altfel- am ceva de spus, spus, n-am, mai vedem.

Am înţeles că mintea umană este un complex straniu, însă deja  devine absurdă afundarea în dogmele impuse de-o societate care  nu ştie care-i calea spre care şi-ar întinde aripile percepţiei şi accepţiunii.

N-o fi o cale simplă asumarea liberii exprimări? Tot s-au luptat atâţia pentru ea. Tot s-au deghizat femeile în bărbați doar pentru că putea să grăiască dorinţele lor arzătoare. După atâta amar de vreme, hai cu exprimarea! Părerile nu costă bani! (sau cel puţin, aşa ar trebui)