O ceaţă densă se-mpleti într-o simbioză perfectă cu obscuritatea nopţii într-o seară asudantă de august. Bine, de fapt era deja un crepuscul timpuriu, dar ceva-mi spune că datele peisajului nu mai sunt recunoscute de hard-disk. Nu ştiu dacă era visul sau zvârcoleala frenetică din pat ce nu mă lăsa să disting rezonanţa realităţii de tonalitatea imaginativă. Ştiu că era noapte, iar în aceea noapte sinistră, aerul era împroşcat c-o agitaţie stranie, iar în văzduh s-auzea timpuriu un urlet de câine. Deja, perna domnea fericită peste capul meu, căci insomnia combinată cu vreun coşmar constituie tot ce nu-ţi doreşti. Sau eu, cel puţin, nu-mi doresc.
Abia în zorii zilei adormi, dar nu răsuflai uşurată, căci de niciunde se sculă încet şi dulce un sunet, din ce în ce mai amplificat, din ce în ce mai dăunător sub scumpul meu cer bucureştean.
În dulcea frenezie matinală, liniştea fu răstignită brutal, la orele şase ale dimineţii de-un “ooooooo viaţa mea!!!!” În mine, în acel precis moment, un sentiment de “lua-ţi-aş neamu’ în ****” zvâcnea, mai ceva că dorinţa de-a strânge gâtul locatarul chinuit de viaţă şi talent.
Nu înţeleg. Avem pretenţia de-a ne numi fiinţe superioare cu capacitate intelectuală ridicată, dar să dea dracu’, că eu am altă concluzie, nu tocmai favorabilă. Mă conving că o bună parte din homo-sapienţi se apropie rapid şi sigur de maimuţa lui Darwin, iar cea din urmă teorie va suferi o modificare radicală. Sunt convinsă că nu avem un strămoş comun, ci o bună parte dăm actualele specii din pom pentru a ne urca noi triumfatori.
Dau 5 lei maimuţei dobitoace, ce-l sodomizează pe însuşi Darwin si pune manele la 6 dimineaţa să mă simt in mijlocul periferiei, pentru a-şi băga o pereche de căşti adânc, sper eu, în urechi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu