Nea Sandu și odihna

De la o vârstă încolo pentru majoritatea oamenilor trebuie să vină odihna, să stai cât mai mult, somnul să fie cel mai fix punct al vieții. De fapt, orice om vârstnic s-ar părea că trebuie ghidat de o parafrazare: "dați-mi o vârsta de bătrân și mă voi odihni". Dar nea Sandu nici pe departe nu era așa. El nu avea stare nici pe patul somnului, deși dormea din plin. El avea animale în gospodărie, dar avea și oameni mobilizați pentru a avea grijă de ele și de pământ, dar nici așa nu-și atinsese poențialul de conducător gânditor.

După anul 2000 pământul a fost vândut, satul s-a împuținat și în numărul de locuitori, iar nea Sandu a început să stea tot mai des acasă, încătușat și de caracterul său ipohondru. Atunci a început însă și transformarea lui ca om. Sâmbăta și duminica, zilele când veneau copiii, ei nu stăteau la grătar ca alți vecini, nu șomau pe buza șanțului spărgând semințe, ci mutau diverse lucruri prin curte, ridicau și dărâmau coșmelii, spălau și apoi murdăreau, doar pentru a avea o ocupație. Nea Sandu lua parte? Nicidecum. El fixa cadrul și termenii "hai, mă, să mutăm și noi cauciucul ăla de aici acolo" și apoi se retrăgea. Însă revenea la intervale total neregulate de timp și supraveghea fiecare operațiune cu un ochi critic "mută aia acolo" "lasă aia așa, nu încurcă", deși fix asta ar fi făcut, probabil, și însărcinatul cu treaba respectivă. Dar șefu'-i sef, el știe mai bine.

Dupa o inspecție a vreunei lucrări de amploare în gospodărie, nea Sandu se retrăgea în patul său pus la adăpostul umbrei casei. Acolo se-ngâna cu somnul, mai aprindea o țigară, mai tușea prelung de câteva ori și apoi intra iar în turul de inspecție. După ce copiii plecau avea grijă, precedat de o carafă de vin, să-nceapă un discurs complex în compania soției care-l aproba tăcută dând din cap și ridicând din umeri. "A plecat și ăștia fără să facă ceva. Păi, cine să ridice nisipul ăla? Tot eu, tot eu! Așa bolnav o s-o fac și p-asta, că toți îmi reproșeaza că nu fac nimic. Ce să fac dacă-s bolnav?". La finalul discursul era, fără greșeală, băgată mama lui în discuție: "de ce m-ai lăsat mamă aici? Vino, mama, și ia-mă, ia-mă că toți mă dușmănește!". Apoi adormea cu țigara aprinsă între degete, iar a doua zi era ca nou.

Nea Sandu sau cât de greu e să fii șef

Și cum sta nea Sandu în vârful curţii cu mintea sa metafizică, așa îl pălea câte o idee de numai de stat să nu stai. Dânsul, altfel om de mare, mare seamă și caracter, puţin împiedicat de alcool să fi fost, că lumea toată ţi-o răsucea mai ceva ca Arhimede și punctul lui de sprijin. După o zi de plimbat cu sapa prin porumb, floarea-soarelui sau vie, nu prea îţi mai ardea să stai seara acasă și să gândești la muncă, pe care tocmai ce o făcuseși toată ziua, doar nu ești fraier să-ţi muncești și mintea, astfel că astă grea povară cădea pe umerii lui nea Sandu. Cei năpăstuiţi, ca și familia lu' nea Sandu, cu câmpul, cu întreţinutul rodului lui, din alte curţi vecine se mulţumeau să vină seara acasă, să bea și eventual să se certe/bată între ei ca chiorii sau până adormeau cu mâna pe topor sau cu replica la polemică goală pe masă. Dar pentru nea Sandu așa ceva nu se putea.

Nea Sandu, el însuși o forţă, reușea să ţipe la ceilalţi, să se certe cu ei, să-i pună la muncă și totul fără ca ei să stea ori să se sustragă muncii. Psihologie pură, ce să mai încolo și-ncoa'. Să-l înţelegem însă pe nea Sandu și cheful lui teribil de muncă, gospodăria nu crește așa, peste noapte, cum nici vechii moșieri americani nu pregetau în folosirea biciului pe spatele negrilor pentru a crește economia, ba chiar îi mai ţineau și-n soare ca să se lipească biciul mai bine, să simtă și ei atingerea brutei numită economie. Nea Sandu nu folosea biciul, mă rog, nu mereu, nu asupra a toţi și nu intens, doar o șficuire cât să-i ţină pe calea cea bună și să nu-și uite potenţialul din ei.

Azi așa, mâine tot așa, gospodăria nu prea a crescut, doar a strâns multă ură din partea familiei, iar nea Sandu a săltat din ţărână coroana de dictator și și-a înfipt-o pe cap, dar îi cam aluneca din cauza cheliei, detaliu minor dacă e s-o luăm așa. Dacă e s-o luăm altfel, și Ceaușescu a mai căzut sub niște gloanţe, și alţii ca el, doar nea Sandu nu, că de-aia e bună chelia, dom'le, acolo e semn că măcar ceva lucrează.

Munca- colţ de Rai

Învăţai de mic copil să apreciez oamenii muncitori. Mare urneală a neuronilor nu implica, nici vreun experiment ştiinţific istovitor nu era, ci chiar banal. De unde până unde am decis eu că omul muncitor e o mică comoară umblătoare?
Nimic mai simplu. Îmi plac oamenii al naibii de mult. Proşti, destepţi, fie cum or fi, îmi plac. Am crescut printre ei, mă lovesc de ei în fiecare zi, unde mai punem ca detaliu,  că-s om. 

Aprecierea a  început când bunica mea, femeie muncitoare, cu câteva clase primare, nu superioare, căci prin “anii ‘50 nu aveai luxul ăsta, maică” dintr-una într-altă, începu să-şi  istorisească povestea vieţii sale alături de bunicul, Nea Sandu. Draga de ea, până să se-nhame la luptă, cea a de a munci din greu, dar şi cea de-a trăi alături de bunicu’,  nu cunoştea rodul munci şi nici gustul libertăţii. Literar spus libertate ,căci libertatea n-a cunoscut-o niciodată decât între doi papuci, papucul tatălui până la 18 ani şi papucul soţului de la 18+, dar asta n-a transformat într-o umbră de femeie docilă, din contră.
Stându-ne alături şi povestind istorii fugitive din vremea în care erau în putere şi-şi speteau umerii pentru a face avere cinstită, îşi aminti de vremea săpatului. Nu săpat de grâu, că-aci e treabă serios, istovitoare, e vorba de săpat ca sport extrem.

“ -A-păi maica, când se-nfigea Sandu în noi, îi altoiam două scatoalce, doar, doar s-o potoli şi-o lăsa atitudinea de cocoş.  Da’ de unde, îmi întorcea două palme şi să vezi ce ducă aveam. Sapa aia părea posedată de necuratul şi să vezi ce avânt aveam.Pe tac-tu, dragul de el, mândru c-a terminat şcoală, îl mânam, mamă, mamă. Vacanţă era ruperea de oase că na, doar nu lăsăm umăr de muncă să ruginească. Munca e ruptă din Rai, mamă“

Vedeţi acum de ce apreciez eu oamenii muncitori? Cum, necum, ei se chinuiesc să facă ceva, chiar dacă asta implică o  muncă tiranică,  iar orice mână, săritoare sau obligată e binevenită.
Acu’ tata a învăţat de la bunica să mă chinuie, dar se limitează doar în timpul şcolii, vară mă lasă să mă conserv, dacă se poate conservă ceva în perioadă de hibernare a creierului. 

Nea Sandu și munca la câmp

Nea Sandu este un om, sau mai bine zis un frate, dintr-o familie de 7 copii, dintre care gemenii au murit la naștere, poate că nici nu se pun la socoteală și ceilalţi au murit pe rând, astfel că pe la 18 ani mai erau doar 3 fraţi. Nea Sandu, eroul acestei povestiri, nea Ion și Cocoșatu. Ultimul nu era cu "nea" pentru că din copilărie era mai cocoșat și atunci și porecla a venit natural. Fiind al doilea ca vârstă dintre cei 3 fraţi, cel mai mare fiind Cocoșatu, nea Sandu era mai mereu pus la muncă de mă-sa. Mama, draga de ea, era o femeie așa rea și atât de urâcioasă încât își băgase și soţul în pământ astfel că a ajuns să ducă singură o familie. Să ducă singură e mult spus, mai ales că nu făcea prea multe lucruri, doar stătea, iar copiii munceau.

Nea Sandu a crescut frumos, urând cu vehemenţă tipic ţărănească și cu o îndârjire de admirat munca la câmp. S-a însurat pe la 20 juma’ cu o fată din sat, ea avea doar 18, și au încropit și ei o familie. A luat-o mai tânără cu mult tocmai pentru că brațelor de muncă le stă bine să fie tinere. După vreo 15 ani de la căsnicie începe povestirea cu adevărat când, împreună cu familia la munca pământului putea fi admirat nea Sandu pe deplin. Aveau deja doi copii, iar nea Sandu avea cui comanda.

"Fă, du-te, fă, acolo și vezi cum e locul, dacă săpăm azi sau nu." "Bă, nu mai sta, hai că dă căldura acu’ și facem un drac cu pământul ăsta!" "Ne-a dat statu’ pământ și acu’ să se prepădească?". Cam așa începea fiecare mers la câmp. Apoi, după ce-i distribuia pe toţi pe la locurile lor, el revenea la calul său, îi scotea hamul, îl lega la căruţă și lua o pauză. Până și un comandant mai obosește. Se punea cu coatele pe marginea cealaltă (faţă de cal) a căruţei, aprindea o ţigară și se uita la animalul care mânca nestingherit în faţa sa. Juma’ de zi se scurgea așa, mai vorbind cu ceilalţi bărbaţi, adoptând aerul că știe ce face, mai odihnindu-se la umbra vreunui pom, că de, era istovit. Spre prânz lua sapa, se punea la capul locului și defrișa fără milă două-trei bălării de-acolo, apoi ridica pălăria de pe cap, și-i striga pe ceilalţi. "Hai, bă, la masă, că n-o fi foc. Mai dă-o dracu’ de treabă, n-om muri aici azi. Hai la masă!". Ceilalţi veneau, mama punea masa și astfel se încheia prima parte a zilei de muncă.

În a doua jumătate era la fel, doar că nea Sandu lua coasa și aduna de mâncare calului pentru acasă.