Doamne, ma auzi?

Buna ziua, Doamne.

Stiu ca ma injuri usor in gand pentru ca nu vorbesc cu Tine decat atunci cand am nevoie de ceva. Stii ca asa faceam si-n copilarie si ca asa fac si acum, dar nu e cazul in momentul de fata. Vreau si eu sfatul Tau la unele dileme si unele raspunsuri si apelez la Tine pentru ca ucenicii pe care i-ai lasat pe Pamant spun ca Tu ai toate raspunsurile. Bine, o iau usor, iar daca imi poti asigura niste bunuri, bani, chip fara de asemanare si Sfantul Vin sfant nu m-as supara.

De ce ai lasat, Doamne, toate femeile sa creada ca au drepturi? Nu zic ca ai gresit, nu te acuz, ca te superi, dar de ce sa le minti chiar asa, pe fata? Merita si ele un trai decent, mame iubitoare, datatoare de viitori adulatori pentu Tine, dar nu merita sa traiasca intr-o minciuna. Eu incerc sa le spun cum sta treaba, dar ma acuza c-as fi fara inima, fara minte si ca ele stiu mai bine. Te inteleg ca ti-au placut Fecioara Maria si Eva si ca in numele vreuneia dintre ele voiai sa le oferi ceva, dar chiar asa?

Mai tii minte cand am calcat un gandac, el s-a facut pasta sub adidasii mei chinezesti si mamaia a tipat ca din gura de sarpe ca ma paste Iadul si toate rautatile si ca m-ai scos de la inima? Stiu ca iti amintesti. Si mai stii ca tot in ziua aia m-a inchis in biserica sa ma spal de pacate? Stii si asta, ca mare iti este ochiul. Bun, si ajungem unde am eu problema. Spune-i Tu, printr-un gand, parintelui sa nu mai faca cercetari de ce in ’97 n-a mai avut vin la impartasania de Paste. Sa spunem ca m-am impartasit atunci cam pana la 80 de ani.

Doamne, de ce ai lasat mintea umana, asa larga cum e ea, sa iste diminutivele? Acum nu mai poti sa-i spui unei femei ca e grasuta ca se simte sexy, nu mai poti sa-i spui unuia ca e prostut ca gata, se simte alintat. Nu mai poti cere friptura/ciorba de vita ca se uita chelnerul la tine crucis pentru ca el stie doar de vacuta. Fa-te ca ai o eroare de software in sistem si sterge porcariile astea din mintea noastra. Vezi bine ca adultii dau in mintea cailor verzi pe pereti cand vorbesc cu copiii, de parca acei copii ar fi niste redusi mintal si nu pot percepe decat apica/apita/apisoara, si nu apa sau nu pot percepe decat laptic/laptisor/lapticut si nu lapte.

Cum e, Doamne, pe la Tine? Te superi ca te sun cu taxa inversa? Scuza-ma, dar abia mi-am luat o chestie de-aia monstru, smartfon, si nu-s’ cum sa sun eu. De fapt nu sun pentru ca am pre-pay, da’ iarta-ma acum, ca revin eu cu un telefon. A, da, si trei dileme de final, legate tot de mintit. De ce a trebuit sa-l minti pe Botezatu ca el trebuie sa pozeze in hetero. De ce l-ai facut pe Bendeac sa creada ca are umor? Si de ce, dumnezeii Tai, ai lasat tot poporu’ roman cu acces la cablu pentru ca, vezi bine, toti se uita la Romanii au talent sau OTV?

Multumesc pentru ascultare si nu uita, pana data viitoare, nitel capital nu strica, bunurile nu strica si aurul nu se devalorizeaza. A, si desigur, sanatate, fericire, bla-bla, armonie in familie, bla-bla, intelegi matale.

Ardeleanu’ și iepurele-n cursă

AICI articolul despre olteni.

Ardelenii sunt ca orice român, parveniţi şi boieri închipuiţi. Acum multe sute de ani nişte străini cu aparenţă de stil, adică ungurii, austriecii şi nemţii au dat pe rând câte o flegmă în perimetrul de dincolo de Carpaţi. După ce ardelenii s-au şters pe mufă de bale şi-au zis "ce coiu' fleoșcăit al lui bunicu', noi suntem ioropeni!". Şi de atunci tot se dau nişte stilaţi, nişte răbdători, nişte vai-dar-ce-aglomerată-e-capitala-voastră. Uite-un spoiler! e şi capitala voastră! Dar să revin la ardeleni. Ei, ăia care se cred cu fruntea mai lată, se regăsesc în Cluj, Timişoara şi Arad de unde suferă precum o duduie cu damf de doamnă. În general, şi nu-i un mit, ardelenii sunt lenţi, şi sunt lenţi pentru că nu ai unde să te grăbeşti acolo la ei. Pur şi simplu faci o mutare, ca la şah, şi aştepţi să vezi viaţa ce zice, cum mută. Oraşele sunt libere, asta dacă nu e meci de fotbal că atunci se simt şi ei ca duminica în Bucureşti, şi au tot timpul din lume pentru a pierde tot timpul din lume. Ei vorbesc lent, urmare firească din moment ce nimeni nu se grăbeşte să scape de discuţie. Ardelenii mai ajung prin capitala patriei uneori şi se miră de cât de repede se desfăşoară lumea aici. E normal să fim grăbiţi, ne luptăm pentru fiecare centimetru pătrat.

Ardelenii sunt buni la ceva ce necesită răbdare, ei pot meşteri la un ceas câteva secole pentru ca în final să-i spună stră-stră-nepotului tău că de fapt e un model vechi şi nu mai poate fi făcut. Ei se uită cu jind afară şi se întreabă de ce nu fug. Apoi îşi dau seama. Până ar ieşi ei din ţară ne-ar scoate Europa şi Schengen din spaţiile lor pentru că circulăm sub viteza minimă legală. De regulă sunt oameni drăguţi, un accent imposibil şi nişte regionalisme de să-ţi faci limba ghiulea în gură. Sunt amuzanţi când fac nişte aprecieri de interes general ca "tulai, da' ce mare e Dunărea!". Ardelenii mai sunt şi buni la bănci, sau măcar pe post de cămătari pentru că mereu sunt dispuşi să-ţi dea bani. Nu-şi fac griji că nu vei avea timp să-i dai înapoi, ei au răbdare de a te toca mărunt ca picătura chinezească.

Centrul literaturii, artei, ideilor o fi în Muntenia, acolo unde sunt şi grămezile de bani, dar tot prin Ardeal intră europenii vestici, ăia de vin cu grosul banilor. Avem noroc că ardelenii sunt acolo, lenţi, calmi, binevoitori, binefăcători, darnici, astfel încât fiecare străin care-şi ia ţepe în Muntenia sau Moldova sau Oltenia îşi zice: "da, bă, dar tot prin Ardeal fug din ţară, acolo mi-a plăcut!".

Nea Sandu și odihna

De la o vârstă încolo pentru majoritatea oamenilor trebuie să vină odihna, să stai cât mai mult, somnul să fie cel mai fix punct al vieții. De fapt, orice om vârstnic s-ar părea că trebuie ghidat de o parafrazare: "dați-mi o vârsta de bătrân și mă voi odihni". Dar nea Sandu nici pe departe nu era așa. El nu avea stare nici pe patul somnului, deși dormea din plin. El avea animale în gospodărie, dar avea și oameni mobilizați pentru a avea grijă de ele și de pământ, dar nici așa nu-și atinsese poențialul de conducător gânditor.

După anul 2000 pământul a fost vândut, satul s-a împuținat și în numărul de locuitori, iar nea Sandu a început să stea tot mai des acasă, încătușat și de caracterul său ipohondru. Atunci a început însă și transformarea lui ca om. Sâmbăta și duminica, zilele când veneau copiii, ei nu stăteau la grătar ca alți vecini, nu șomau pe buza șanțului spărgând semințe, ci mutau diverse lucruri prin curte, ridicau și dărâmau coșmelii, spălau și apoi murdăreau, doar pentru a avea o ocupație. Nea Sandu lua parte? Nicidecum. El fixa cadrul și termenii "hai, mă, să mutăm și noi cauciucul ăla de aici acolo" și apoi se retrăgea. Însă revenea la intervale total neregulate de timp și supraveghea fiecare operațiune cu un ochi critic "mută aia acolo" "lasă aia așa, nu încurcă", deși fix asta ar fi făcut, probabil, și însărcinatul cu treaba respectivă. Dar șefu'-i sef, el știe mai bine.

Dupa o inspecție a vreunei lucrări de amploare în gospodărie, nea Sandu se retrăgea în patul său pus la adăpostul umbrei casei. Acolo se-ngâna cu somnul, mai aprindea o țigară, mai tușea prelung de câteva ori și apoi intra iar în turul de inspecție. După ce copiii plecau avea grijă, precedat de o carafă de vin, să-nceapă un discurs complex în compania soției care-l aproba tăcută dând din cap și ridicând din umeri. "A plecat și ăștia fără să facă ceva. Păi, cine să ridice nisipul ăla? Tot eu, tot eu! Așa bolnav o s-o fac și p-asta, că toți îmi reproșeaza că nu fac nimic. Ce să fac dacă-s bolnav?". La finalul discursul era, fără greșeală, băgată mama lui în discuție: "de ce m-ai lăsat mamă aici? Vino, mama, și ia-mă, ia-mă că toți mă dușmănește!". Apoi adormea cu țigara aprinsă între degete, iar a doua zi era ca nou.