Într-una dintre clasicele mele dureri de stomac, tot mai dese, apropo, dar nu vă interesează la ora asta acest detaliu spumos al vieţii mele, mi-am pus mintea la contemplat iluzii derizorii şi scopuri ale omului.
Plecând de la clasica întrebare "De unde venim?” am ajuns la "Ce scop avem şi unde ne ducem?” Ştiu, sunt întrebări uzuale, retorice, depresive chiar, aşa că, simţindu-mă un fel de Cristopher Columb, am pornit în explorare printre cunoştinţele mele despre religii şi-am ajuns la o concluzie ramificată, mai ceva decât o funcţie compusă cu altă pe nu ştiu câte rămurele.
Pentru un ateu, viaţa e un şevalet cu o singură pânză. Are şevaletul, are pânza, de preferat, are şi culori? Gata bre, are toate astea, nu-i mai trebuie nimic! Pentru el, viaţa e una singură, de aceea o face a naibii de bună: petrece şi nu-şi refuză nimic. Voila! Paradis! Când vine moartea, deja poate pleca, pentru că, el, ateul, şi-a luat adio şi se gândeşte c-a terminat tot ce avea de făcut. Nu există regrete. Nu există impasuri, doar reuşite şi experienţe nemaivăzute. Adevăru' că, dacă îţi permiţi să fuţi orice curvuliţă ieftină, tinerică şi docilă, e perfect. Asezonat cu un trip şi-o beţie, na cireaşă pe colivă! Am zis colivă?! Cam da, şi de aceea ne lovim de cei ce-au speranţa înfiptă în suflet sau prin alte spaţii, de preferinţă comode, că-n alea incomode parcă, parcă nu te-ncearcă curiozitatea şi nici masochismul. Ăştia cred în vreun zeu: că-i spune Jah Jah, Allah sau Dumnezeu, nu contează. Toţi au promis ceva pentru viitor: de la lanuri cu marijuana, 40 de fecioare gata de a fi inaugurate sau un Rai plin de plăceri, până la focuri mistuitoare, caune cu ape clocotite sau draci pregătiţi de jupuit oameni mai ceva ca mamaia în plină acţiune cu penele unui pui, dacă duc viaţa ateului.
Constat că, din marea masă, unii speră într-o viaţă viitoare, fie reîncarnare, fie viaţă veşnică; alţii se rezumă la momentul actual, palpabil şi utilizabil. Caracteristica vizibilă în toţi e lipsa cunoştinţelor clare despre ce va urma, ceea ce duce la o oarecare plafonare şi închidere a orizonturilor. Cu toate astea, nimeni nu ştie scopul. Nici în trecut, nici azi când tehnologia abundă într-un flux de informaţii. Rămâne să vedem care e acela, poate mai devreme, că de întârziat, tot întârzie de mai bine de 2000 de ani, iar mulţi ar dori, umil. o explicaţie succintă şi clară, una demnă de a înlătura dubiile .
2 comentarii:
Pai fiecare isi "creeaza" propriul scop sa zic asa... nu se mai strofoaca sa afle care este, isi fac ei unul, e mai simplu! :)
Sunt de acord, fiecare isi creeaza propria existenta si scopul ei, dar ce te faci cand te loveste ideea filosofica? Se-ntampla sa te vezi mic si sa cauti un scop. In fond, intreaga omenire, ca tot unitar, nu-si cunoaste scopul.
Trimiteți un comentariu