Iubito, mi-e viaţa pustie de când destinul mi-a răpit bucuria de a-ţi zări unduirea suavă a trupului şi paloarea dulce a spiritului. Simt vântul rece cum îşi resfrange furia asupra-mi, simt loviturile acide şi ura ce-mi îneacă inima pustiită. O voce blândă încearcă să m-aline, vocea sufletului meu dârz, însă un simţ mă mistuie, mă-mpinge să te caut, să mi te iau înapoi, lângă mine, să fim iar doi, să fusionăm gânduri şi experienţe noi, doar noi doi, noi amândoi.
Iubito, ştiu că amintirea mea aprinde scântei în mintea şi-n inima ta, şi ştiu că orice gând se-nălţa uşor spre mine, căci numai eu puteam să las urmele adânci în inimă ta fragilă. Mi-e dor de tine în zilele cu ploi, în zilele când nimeni n-alină al meu suflet gol. Mă ard zilele frumoase, sub dulcea căldură a soarelui, ce-mi străpunge fiecare rană supurândă.
Iubito, de m-ai chema înapoi, lumea ar fi mai caldă penru noi doi. Aş fi sclavul tău, supereroul tău şi-al tău amant fidel, numai să-ţi doreşti să mă primeşti înapoi.
Of iubito, de te-aş găsi iar printre cerseafuri şi oameni nu prea goi, viaţă mea ar fi fără ploi.
Of iubito..
..te-am găsit, fir-ai a dracu’! Iar ai căzut printre perne? Până-acum erai doar prin colţul patului, pesemne-ţi plăceau locurile strâmte, telecomandă blestemată!
Vrea şi omu’ să capete puţină ignoranţa gratis de la drăcia înfiptă în perete unde rulează oamenii selecţi, iar tu mă chinui aici cu romanţe şi gânduri demente. Treci în pat! Vreau la teve!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu