Animalul care sărbătorește teatral

Primul Guest Post de pe acest blog. Cea care semnează acest articol invită cititorii la un Studiu de caz – Omul. Acum las ideile ei să lase urme în pixeli.

Semnează: Lorry

A trecut o vacanţă prelungită în care nu am distins timpul liber real faţă de perioada de cursuri ratate, pentru că profesorii au lansat trend-ul: hai să le dăm drumul mai devreme ca să ne facem şi noi cumpărăturile de Paşte, să ne vedem nepoţii şi să corectăm lucrările de care am uitat.

Noi am sărit în sus de bucurie ca o turmă imbecilă şi uite aşa a ieşit o ecuaţie de toată frumuseţea. Şi mergem pe sistemul ăsta în fiecare an pentru că ne place. Ce facem în timpul ăsta? Lenevim, ieşim cu prietenii, unii poate îşi mai învaţă, dar sigur stăm şi cu familia.

Mai mult sau mai puţin forţaţi, stăm de sărbători cu rude de sânge sau din alianţe dracu’ ştie de unde apărute, apoi vine duşul rece din care vedem ce este o faţadă. În final preferi să stai mai mult cu prietenii, decât cu neamurile. Te saturi de aceleaşi bancuri şi ipohondrii stupide, aceleaşi cantităţi industriale de aperitive pe centimetru pătrat de masă, de mila tristă şi falsă faţă de cei năpăstuiţi, în timp ce maţu’ e uns de caviar.

Rudele înfometate plimbă platouri pe deasupra capului tău şi pun aceeaşi întrebare stupidă: Dar cu dragostea cum mai stai? Iar tu baţi din picior şi te rogi să tacă gurile proaste care se laudă pe nimicuri. Am văzut câteva scene cu miei tăiaţi care urlă şi mi-a stat în gât toată veselia asta mimată. Nimeni nu ar vrea să fie în locul lor şi nu cred că trebuie să am mai mult sânge rece, dacă strig că e crud.

Clădim imperii pe un morman de cadavre şi mizerii. Dacă bunul simţ şi mila unui om ar fi măsurate după temperatura sângelui, am fi probabil cele mai goale fiinţe şi probabil că suntem deja. Înţeleg că avem nevoi şi nu putem trăi fără ele, dar nu mai avem limite. Mâncăm industrial, tratăm animalele ca pe nişte resturi pe care le aruncăm în cuşti şi apoi le gazăm, pentru că vedeţi voi se aplică măcelul la fel de bine la oameni ca şi la animale, departe de Holocaust cu toate astea.

Nu ne mai omorâm pe stradă cu pietre, ne omorâm în familie. Lev Tolstoi spunea că atunci când nu vor mai fi măcelării, nu vor mai exista nici câmpuri de luptă. Suntem în război zi de zi, fie la muncă, fie acasă, ne batem pe ciolanul de la masă, ne batem pe atenţia celor din jur şi călcăm peste cadavre, fie ele animale sau oameni, ca să ne fie bine.

Dar, între supravieţuire şi supremaţie este o mare diferenţă, pe care nu o mai facem. Am ajuns la concluzia că cel mai periculos animal este omul, un degenerat care se lasă călcat de propriul mediu pe care şi l-a creat. Şi revenind la familie, draga de ea, care este sălaşul primului venit pe lume în societatea asta artificială, să ne gândim la conflictele de interes, la nemulţumirile mascate în ironii la masa de sărbători, unde se forţează să-şi zâmbească şi muşcă cu gânduri de Iudă...

Nu-i aşa că e minunat? Nu vă place, atunci spune-ţi mulţumesc, am mâncat şi retrăgeţi-vă discret. Tradiţiile sunt doar un pretext dragii mei în ziua de azi, ele nu se mai simt, ele se sfâşie printre dinţi până la refuz.