Cu religia la o discuţie

Am crescut la bunici astfel că prima parte a vieţii am aflat de religie prin gura bunicii care tot sporovăia de toate despre smerenie, credinţă și divinitate, desigur nu cu cuvintele astea. Așa am fost dus la biserică, în ritmul cu care ea se ducea, adică după post pentru împărtășanie, la pomeni când ducea coliva și de Paște pentru acea mixtură de orez cu pește, pâine stropită cu vin și caș. Cam așa a început acest contact cu divinul și-l percepeam le Iisus (implicit și pe Dumnezeu) ca pe un nene care stă-n cer și mă veghează. Încă nu învăţasem rugăciuni pe-atunci.

Am ajuns la școală unde dintr-o carte albastră cu o icoană pe copertă am aflat rugăciuni, pe care le spuneam cam ciuntite, am aflat și că dacă te urci cu scara să dărâmi un cuib de rândunici te dă Domnu' jos instant, și că TREBUIE să respecţi totul ca la carte. Pe vremea aia încă nu aveam un sistem de valori ca în prezent, astfel că-mi permiteam să fiu prost și să cred în orice îmi spunea "ăia mari", astfel că încă mai erau reminescenţe de a ţine post sau de a merge la biserică. Pentru cerșeala pâinii cu vin de Paște încă mă duceam la biserică. A, da, și pentru lumina aia. De parcă nu aș fi avut chibrit acasă. Nu m-a distrus religia, nu m-a distrus faptul că o perioadă am trăit crezând într-o forţă divină care ne guvernează, ba mai mult, mi-a conferit o conștiinţă, sau mai exact, baza ei. Cei din jur s-au simţit responsabili să mă înveţe ceea ce ei știau, astfel că nu-i condamn pentru asta, mai târziu am fost liber să aleg.

Am ales, nu vreau să dau vina pe Dumnezeu pentru ce nu pot face, nu vreau ca el să fie UNICUL responsabil pentru ce realizez. El să fie în lumea lui, aceea definită de cei care încă au nevoie de un guvernator al vieţilor lor, eu voi încerca să-mi ghidez pașii și ideile în funcţie de tot ce am în jur. Nu voi ajunge să fiu un credincios pentru că încă mai cred în mine, ca persoană autonomă, de sine stătătoare, biologic apărută după un contact sexual al părinţilor. E mai simplu să crezi într-un zeu decât în tine, dar eu vreau să-l las pe Dumnezeu mai liber, o avea altele pe cap să se mai preocupe și de problemele mele. Toţi îl invocă, la bine e prieten, la rău e un invidios care nu vrea ca ei să reușească, dar în final toţi se dau credincioși. Religia a unit în societăţi oamenii, dar oamenii au stricat anumite norme care ar trebuit preluate mai departe. Nu religia manipulează, ci oamenii manipulează alţi oameni, prin ea. Eu mi-am ales credinţa, iar ea nu este El.

Că veni vorba (și n-a mai plecat) de ce credeţi în ceea ce credeţi?