Amintiri printre Paşte, vin, cozonaci şi oameni.

 

Atenţie!!!
Articolul nu conţine umor, sarcasm sau satiră, nici nu-i scris drept pamflet. Este doar un şirag de amintiri.

Paştele e frumos în copilărie, făr' de actualul Iepuraş, căci crezi în tot ce spun cei mari, în toată vâltoarea tradiţiei eşti tras, iar după mai ieşi şi cu un zâmbet pe faţă care spune "hai că nu e aşa rău pe la oamenii ăştia". Tradiţa spune multe, dar ea se leagă de câteva lucruri, printre care acele ouă roşii care erau preparate în familia mea de cu sâmbătă, cu o reţetă tradiţională indiferent de magazinul de unde a fost cumpărată vopseaua sau de modul de colorare. Pur şi simplu erau toate fierte pân' se înroşeau. Apoi unse cu untură, uneori erau băgate în câte-un dres care presare floarea de ghiocel ca să iasă cu model. Copiii mereu încercau să-i fenteze pe adulţi cu ouă de lemn, iar adulţii mereu aveau concursul lor de spart. Ideea era pe spart acolo.

Cozonacul făcut în casă îl recunoşti după crusta prea întărită, zahărul de deasupra încă necaramelizat şi mirosul de cuptor atât de cunoscut. Acela este cel mai bun, indiferent ce are, pentru că este făcut de doamna aceea care cândva ţi-a dat naştere sau făcut de doamna "mama lu' mama" sau doar făcut de vreo mătuşă. Ce e clar e că făcut în casă e aparte, nu doar de dragul nostalgiei, ci pura plăcere familială îl face cel mai bun. Cel puţin pentru mine căpăta diferite forme, că niciodată nu făcea unul singur, astfel că rămânea fără forme. Oamenii erau simpli, voiau cât mai mult din ce le plăcea, dar prin faptul că munceau la asta, cât munceau şi făceau adăugau un strop de gust la final, pentru toată sudoarea frunţii depusă pe durata pregătirilor. Ce faci cu mâna ta e sfânt e o deviză căreia aici îi este locul.

Am avut şi momentele de stat toată slujba de Înviere la biserică. Nu m-a făcut mai prost, mai credul, pur şi simplu era un ritual, aşteptai vreo patru ore, ascultai o slujbă, mai discutai cu unu' altu' şi la final primeai paşte, acel amestec de orez cu peşte, pâine mânjită cu vin şi caş, totul băgat într-o pungă. E un ritual, tot avem vieţi după ritualuri, astfel că şi acesta are farmecul lui. Pofta cu care mâncai din acea pungă mici bucăţi de ce prindeai era cu mult mai mare ştiind că ai stat în picioare pentru ea, decât dacă ai fi fost acasă, dormind. Mici hedonisme care fac diferenţa în viaţă.

Îmi dau seama că închei articolul şi n-am vorbit de vin. Vinul e acela care îmbujora obrajii la masă, care deschidea conversaţia şi "p-o sticlă de vin!" se puneau pariurile atunci. Deşi acea sticlă se lua tot din butoiul mare al familiei, conta că era miza. Acesta este articolul, fără umor, fără "răutăcisme", despre Paşte, oameni şi de-ale lor. Paştele nu e când învie Iisus, e când ştii că vrei să fii cu "toţi ăia" într-un loc. Nostalgia a fost ca bonus. Revin cu umor şi răutăţi după sărbătoare, şi nu c-aş fi vreun creştin, dar acum doar familia îmi va suporta prezenţa.