Omul, această fiinţă impozabilă, este urmărită de reacţii perplexe, opinii diverse, şi chiar izbit de sentimente. Rar, dar durabil îl afectează nostalgia, iar momentul în care ajunge să povestească “pe atunci..” sau “pe vremea aia” îi trezeşte spiritul umanitar şi-o fărâmă de sentiment înviată de sub ruinele grijilor cotidiene.
La fel se-ntâmplă cu domn’Ion, om cu capul pe umeri, dar minte mustrată de conştiinţă în astfel de momente. Încă contemplă, pe-o bancă din mult iubitul său Bucureşti, vremurile noi şi suspină după cele apuse.
Parcă tinereţea o tânjeşte cu jin, parcă adolescenţa şi-o aminteşte cu-n zâmbet sarcastic, dar azi, când stă şi-observă generaţiile tinere, parcă şi-ar mai dori o data s-o ia de la capăt, să facă totul altfel într-o viaţă nouă.
Mie mi se ridică un semn de întrebare şi mă confrunt c-o dilemă.
Teoretic şi foarte practic, o viaţă ni se da. Făcând abstracţie de Rai, Iad sau de alt paradis fantastic cu fecioare promise de Allah sau cine ştie ce alt zeu slăvit, e doar una.
Bun, subliniind acest mic detaliu, nu e normal s-o duci cum îţi dictează mintea, inima sau orice organ doritor să se-nscrie la conducere, fără să ajungi la o vârstă la care să-ţi pui problema, ce-ai face dacă ai începe o noua viaţă? N-o fi aşa normal? N-o face rău domnu’ din faţa ochilor mei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu