Copilul a strigat

Nu știam ce este aia claustrofobie, dar totul era strâns în jurul meu. Nu-mi făcea rău spațiul strâmt, nu mă simțea presat, doar eram ținut acolo, într-un loc plăcut, fără să mă preocup de ceva. Iarna nu știam ce este, nici ca termen, nici ca anotimp, la mine era bine mereu. Eram în paradisul meu de unde și alții au căzut și deși au vrut înapoi n-au mai putut reveni, precum în creștinism. Vara nu sufeream de căldură, ștrandul mi-era aproape, de fapt peste tot în jurul meu, dar nu mă înecam, chiar eram mai descurcăreț decât un pește. Dar atunci nu aveam mintea de acum ca să pot profita din plin, dacă ar fi fost așa n-aș mai fi plecat de acolo.

Lumea mea părea așa mare deși, fizic vorbind, era chiar mică, dar nu-mi păsa, eu n-aveam nevoie de mai mult. Era vremea când dacă voiam ceva mi se dădea, dar fără să cer sau să mi se vadă pe chip ori în ochi dorința, era o telepatie care nu mă preocupa, dar care mă bucura. Și mă jucam mereu, totul era o distracţie pentru mine. Până într-o zi când nimic n-a mai fost cum îmi plăcea.

Printre gemetele unei femei am ieșit la lumină, mi-am părăsit paradisul, printre niște neni și dudui îmbrăcaţi toți în halate albe. Al dracu' moș (am aflat mai târziu că-i spune medic) cred că era cam pedofil, căci de cum m-a prins mi-a trosnit o palmă peste cur. Atunci m-am născut și am strigat. Era țipătul necăjirii că m-am pogorât din paradisu-mi. Nu înţeleg de ce lumea ia ca pe o jignire "'te-n p*zda mă-tii!". Bă, acolo era frumos, aici tre' să muncesc, să-mi caut hrana, să caut o femeie, să am bani, să... argh, e greu, e tare greu, să fii om cum sunt și eu.