A învăța vreodată

Din satul lui Ipotești, un cititor mi-a spus cândva:
“Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”
iar acesta era Mihail al lu’ Eminovici.
Între timp a murit, dar nu asta contează, iar nici boala,
nici ea nu mai contează.
Treaba-i alta, de multe ori spusă,
cum stă lumea așezată acum și supusă
la câte un ecran multicolor gol, care nu spune ceva.
Sunt ochii celor din fața ta.

Poezia-i treabă serioasă, măiestrie de metafore
lucrate lent într-o vâltoare,
printre epitete, și-nc-o personificare, căci toți sunt carcase goale
dintre care mai răsare câte-un artist,
brodează cuvinte.

Voiam să spun ceva, la început de tot,
dar n-am fost când a apărut totul, deci
nu mai spun decât puțin din ce știu, însă nici
asta nu mai pot.
Voiam așa deci, cum era cu vâltoarea,
există anticari și există vârstnici.
Oare ei se duc la târguri de ceva vechi
pentru că nu și-au făcut la timp cumpărăturile
acum vreo suta de ani?

Există vârstnici, și nu-s doar cei care dau cu bastonul,
ei există până învață treaba cu moartea. Apoi nu.
Iar tu, îi înlocuiești. A, voiam să spun că
nu știu de ce, dar și ideea o să treacă.

Disclaimer: Nu-i poezie copiată din vreun manual sau ceva, este viitoarea operă de artă a omenirii. Copii încă nenăscuți, aici zace semeață esența neamului. Luați o lopată și faceți-i loc de pe-acum înspre locul de veci.