Vreau oras ca la tara

Ca mai toţi copiii de prin '90 am avut și eu partea mea de creștere la bunici, adică acele persoane care sunt în stare să te îndoape cu orice, de la mâncare la bani, și totul în cel mai ascuns mod, "să nu afle mă-ta". Și viaţa acolo era frumoasă, stăteam la iarbă verde, apreciam începuturile vieţii în virginitatea lor, practic eram în paradis. E pe dracu'! Mă munceau ăia ca pe hoţii de cai, de dimineaţa până seara erau pe câmp, desigur că cu mine după ei, având o sapă în mână și vrând să scormonească pământul de cu primăvară semănat mai ceva ca minerii roca. Le luam morţii la verificat mai abitir ca un profanator de morminte, dar tot nu mă auzea Dumnezeu când ceream îndurare. Apa era caldă, mâncarea într-o stare precar de gustoasă, între "bon appétit, mon petit" și "pe mă-ta pe gheaţă vrei mâncare bună!", iar munca... ehe, asta în veci nu se termina.

Bunicii erau oamenii abia scoși din CAP (pentru voi, feșăniștilor, nu, nu este varianta românească pentru GAP) și mândri că în sfârși și-au recuperat pământurile și dornici să le muncească. În acest univers mirific al copilăriei am crescut și cu animale, cred că de acolo mi se trage afecţiunea faţă de ele. De la bunicul am învăţat că dacă nu trage calul înseamnă că nu-i bătut. "Dă, bă, dracu' biciul ăla că iar nu vrea ăsta să tragă" și de la un metru cincizeci ai lui reușea să urnească masa de animal din faţa căruţei, deci am mai învăţat printre altele și determinarea. De la bunicu' am deprins taina vorbitului cu vacile (nu, nu este o referire subtilă că pot comita ușor cu femeile). "Da' mai stai, ardi-ti-ar focu', mâncate-ar canceru' și buba neagră", așa începea mamaia dialogul. Buba albă cred că mai era cum mai era, dar de buba neagră ba să scapi. Tot bunica dădea câinilor, iar cu ei începea schimbul de replici la fel de frumos. "Al dracu', nu vrei să mănânci, nu-ţi mai place pâinea, oi vrea fripturi te pomenești!". Scumpii de ei, bunicii.

N-a fost rău deloc la ţară, tot acolo am învăţat că plouă doar când "dă Domnu'" sau că biserica e bună, deși "ardi-i-ar focu' că n-am loc pe scaunu' dus de mine". Acum recunosc ce mult pierde actuala generaţie, care chiar trebuie să se ducă la show-uri de comedie pentru a râde sau să plătească bilete pentru meciuri de box. La ţară era mult mai realist, plus că nu riscai să pierzi ceva, totul era la cârciuma din sat.