Filosoful Cârcă-n Gard

Sfântu’ Așteaptă

Se făcea cum că era, dar nu mai era, că s-a aprins lumina şi toţi au fugit cu pantalonii în vine, i-au chemat pe alţii, şi atunci au creat o masă amorfă, păstoasă, vâscoasă, de plafonare. Cine “e făcea”? Nimeni, dar vorba vine, însă vorba dacă vine, de ce nu stă? Dar dacă tot vine, mai şi pleacă? Însă de fapt şi stă. Stă pe loc când vezi lumina şi de fapt e ţeapă, este o lanternă care luminează mai slab ca o lumânare pe cale să rămână fără speranţă. Ah, uite ermetismul cum curge! Bun, eram departe, într-un cuib de lei, înconjurat de o hoardă de albine, şi-un ghem de şerpi mă aşteptau la un pas greşit. Şi aveam o aură de zeu atotneștiutor al instinctului de conservare.

Mă dau un pas în spate. Ptiu, drace! Nu înţeleg nimic din ce am scris mai sus. Iar mi-au fugit sursele de inspiraţie cum îi fug unei petarde secsi silicoanele, care la un pol, care la ecuator. Am ajuns să apreciez comunitatea umană pentru spiritul ei de a produce caractere supuse unui singur scop: s-o muleze (pe societate) pe modul lor de a fi, căci ei o schimbă. Mereu totul s-a împărţit în aşa ceva: cei care făceau “așa cum trebuie” şi cei care făceau “așsa cum cred ei că trebuie”. În final au câştigat cei cu acel “cred”, însă să nu ne cramponăm de detalii verificabile prin istorie. Există şi acum oameni care cred că printr-o caracterizare făcută fără inspiraţie şi fără umor reuşesc să demoralizeze un om. Ah, şi-acum ar trebui să scriu pagini întregi despre ipocrizie, pozând eu într-un autodidact care este formator de opinii şi atunci când deschide gura emite numai judecăţi de valoare. Nimic mai adevărat, imediat, să-mi găsesc speech-ul.

Ce? De ce mă laud? A, sunt un frustrat amărât, care a învăţat şi el să scrie cu două diacritice şi trei cuvinte din DEX? Desigur, şi asta e valabilă. Se făcea că cineva mi-a zis: “nesimțitule!” - bine, apoi mi-a trosnit şi-o geantă după cap de mi-au fluturat urechile ca-n reclama aia la Chappi, dar detalii -, şi eu m-am mirat cum de sunt aşa. Adică ce, nu simt? Pe bune că simt, am simţit când mi-a dat cu geanta aia în cap, şi i-am luat morţii la verificat, încă de la mămiţica ei până la ai ei strămoşi, de ziceai că-l caut pe Tutankamon în patria română. Dar na, am zis că e o simplă caracterizare. Apoi altcineva m-a numi “ratat”. Aşa? Doar atât? Cam da. A, ce bine, şi eu care credeam că sunt vreun soi de om de pus la vază. În vază nu, că e martie şi încă are mama flori în ea. Ratat sunt cum suntem toţi, căci nu văd pe niciunul vreo mare sculă după moarte. Bun, Einstein, şi alţii, au lăsat ceva în urmă. Şi? Atât? A, deci tot în pământ au sfârşit, cam ca orice cerşetor. Unde-i marele ne-ratat? Eu mă-mpac cu asta, măcar nu mă decepţionează viaţa.

Hai, gata, patru paragrafe, ca la orice eseu făcut în pauza de iubire dintre doi neuroni. Ultimele caracterizări pe care le-am auzit sunt aşa: “complexatule!”. Wow, chiar aşa? Ah, mi-a murit respectul de sine cu trei procente sub placa tectonică de zici că-l inventez eu pe Richter acum. Bun, sunt şi complexat, dar dacă eu sunt aşa, o femeie pierdută printre n reviste feminine mai ceva ca un boschetar pierdut printre gunoaie, încercând să aplice tot ce e pe-acolo, ce e? Cocteil de nesiguranţă, incertitudine, frică de părerea altora, lipsă de mândrie şi cu o părere foarte proastă despre ea? A, deci complexată? Şi ultima caracteristică, spusă chiar de ego-ul meu, a fost: “geniule!”. Sunt geniu, stâncă de inteligenţă, mândrie, orgoliu şi profesionalism, un giuvaier singur în vitrina oamenilor importanţi. Imposibil, zici? Deci, bun nu pot fi, dar rău da. Şi cum era, că să nu mai criticăm dur fără să știm totul? Am înţeles, mai revin pe-aici, mă duc să-mi fac notiţa ca să ţin minte.