Ce-ar fi dacă...

Isa

Ehe, ce uşor era pe vremea bunicii. Poveştile, de dragoste mai ales, erau simpliste, sublinind esenţa şi nu figurând aparenta. Astăzi, societatea modernă în care plutim, punctează altfel circuitul acţiunilor: esenţa este neglijată, în timp ce aparenta este ridicată la statut înalt, de telenovelă. 
 Ce-a fost atunci, ce e acum sau ce va fi nu mai contează. Importanţi, în povestea de azi sunt doi ei: o ea şi-un el. Să zicem T şi M. S-au cunoscut. S-au plăcut. Şi-mi vei spune "aşa şi?!" Până aici nimic, respectă clişeul, dar s-au şi căsătorit. Din nou mă vei interpela cu-n aşa "şi ce?!"Dar tocmai de aici, din lucruri simple porneşte furtuna. După 2 luni în care aripile vântului n-aveau nici un sens, stupefiind auditoriul, au luat măreaţă decizie. Asta n-a contat deloc, căci în joc era fericirea lor şi delirul iubirii în care erau prinşi, nefiind interesaţi de vreo replică a acţiunii lor. 
 Cum e la noi la români, căci povestea se petrece pe plan mioritic, a venit nunta. Cu tradiţii, mese îmbelşugate, paharele pline ochi cu variaţii necunoscute de curaj, pinguini, sârbe şi-ale tradiţii respectate până-n pânzele albe. Important este că protaganositii noştri s-au simţit bine, au îndeplinit criteriile tradiţiei, ale lumii moderne şi chiar şi pe-ale lor, fiind in final  ceea ce îşi doreau. Nu-i interesa prea mult semnarea unui act sau petrecerea de după, ci doar concretizarea relaţiei pe cel mai lung interval, viaţa lor. Asta a fost teoretic, căci practic, s-au scurs zilele, nopţile, mai ales nopţile, a trecut o luna, două, trei. Stop. Până în a treia luna, când parcă basmul şi-a pierdut consistenţa.
 Relaţia devenise o monotonie, ajungând să le repugne atmosfera actuala .Nimic nu mai aducea a cei doi nebuni decişi să-nving viaţa cu orice preţ. Discuţiile tot mai dese din motive stupide erau o rutină din cotidian. Ea nu mai avea nici un elan în ceea ce privea viaţă lor de cuplu. El era mult prea stresat de prezenţa ei, aşa că ajuns la o concluzie, după unul dintre conflictele de toată zilele. Au decis să pun punct final istoriei şi să despice calea odată unită în două. 
 Au aşteptat ziua cea mare, de data asta, ziua divorţului. Stranie a fost reacţia la neplăcută surpriză. Se aşteptau la altceva. Nuntă fusese animată, joc, veselie, oameni fericiţi. Dar divorţul, seamănă mai mult c-o întâlnire morbiba, invitaţii fiind puţini şi cu priviri solemne: ea şi prietena sa cea mai bună, batista, el şi una dintre feţele lui de înmormântare, condimentată de unul dintre costumele negre , avocaţii ambelor părţi, signurele persoane cu zâmbet larg şi buzunarele pline. Ea mai vărsa o lacrimă supraincinsa, el se uită în gol, urmărind un ţânţar visător. 
  
 Din toată povestea, eu am rămas c-o dudă. De ce la nuntă toţi sunt cuprinşi de efectul placebo, iar la divorţ, când cei au nevoie de consolare, lumea nu se înghesuie deloc ? Nimeni nu consolează, nimeni nu-i petrece pe ultimul drum, metaforic vorbind, că nu se-omoara nimeni, cel puţin nu pe aici, nu in povestea mea. Serios, voi credeţi că-şi pot ridica singuri moralul, după case de piatră, B.C.A sau lemn? Eu zic că şi divorţul trebuie să devină o tradiţie, la fel că nuntă, botezul, cu tradiţii ci tot tacâmul că, doar în societatea noastră e la mare căutare.




...divortul ar deveni o tradiţie, românească, desigur?