Prima zi de școală

Cândva, demult, deşi poate nu pare, am fost elev în clasa întâi. Aveam costum chinezesc cu cămaşă albastră, cravată de formă şi un buchet de garoafe în mână. Garoafele erau ca să subliniez plăcerea şi ura pe care o resimţeam faţă de prima zi de şcoală, respectiv pentru şcoală. Ambii părinţi erau acolo, lângă mine, ei ştiau direcţia, ei ştiau ce şi cum prin lumea asta mare, cel puţin în ochii mei, şi ei erau singurii de la care acceptam indicaţii. Am ajuns în curtea şcolii, o generală de cartier privită cam cu îndoială dată fiind populaţia mare de ţigani înregimentaţi în băncile ei, şi am fost uimit de marea de copii. Toţi ca mine, toţi în uniforme. Chiar nu-mi păsa de nimic în ziua aia, eram elev în clasa întâi, iar după cum aflasem înainte, era o mare chestie, doar unii aleşi dintr-o mare de oameni ajungeau aici. Fapt fals, după cum am aflat mai târziu, dar n-a contat. Obişnuita cuvântare din curtea şcolii a fost ţinută, n-am înţeles nimic, dar după sobrietatea prezentă pe feţele părinţilor am înţeles că la momentul la care se aude "deşteaptă-te române..." trebuie să fii mai serios. Momentul de maximum triumf a fost trecerea pe sub buchetele de flori încrucişate deasupra noilor elevi ai sistemului. Coroana de lauri fusese aşezată pentru mine şi restul. 

Până să ajung la educatoare, sau la "tovarăşă" cum încă o numeau unii părinţi, pierdusem deja două flori din trei, eu călcând pe ele în curte, dar fără să mă gândesc că-s ale mele. Apoi, tot până să ajungă florile la ea, i le-am dat femeii de serviciu. Se vede că pe vremea aia nu-mi păsa care-i treaba cu ordinea socială, cu ierarhiile. Primele cuvinte ale educatoarei nu le mai ţin minte, oricum nu-şi au rostul aici, dar îmi amintesc că atunci nu-mi păsa de nimic din sistem. Nici de cine e ministru, de cât va ţine vacanţa, de ce teste voi da etc. Mulţi ar numi asta ignoranţă, şi aşa o fi, sau neştiinţă, şi este la fel de adevărat, dar era mult mai bine. Cu cât ştii mai multe cu atât nu ştii nimic.

Mulţi ani mai târziu mă uit pe 12 septembrie 2011 la cei mici, cei pe faţa cărora încă mai vezi acel zâmbet de "eu mă duc la şcoală! N-am nimic de spus, dar simplul motiv că mă duc acolo îmi dă euforia şi zâmbetul ăsta." Ani mai târziu probabil că o vor înjura, probabil că vor face petiţii online în legătură cu cine ştie ce subiect futil lumii, dar mare în ochii lor. Ani mai târziu fiecare îşi va aduce aminte prima zi de şcoală, ea nu se uită, deşi tot restul poate fi în ceaţă. Iar în viaţa unui elev se repetă de două ori, a doua fiind intratul la liceu, dar nu mai are farmecul inocenţei.  Liceul deja e încărcat de griji adolescentine ca "oare o să fac sex?" "oare o să-mi fac gagică din a noua?" etc. În clasa întâi nu-ţi pasă de fete, nu-ţi pasă să fii sociabil, eşti oricum, nu te chinui, îţi pasă doar de ziua aceea, de culoarul buchetelor de flori încrucişate şi de prima întâlnire cu un dascăl. Alt fapt demn de admirat şi de menţionat este un argument în favoarea opiniei că toţi păstrăm în minte acea zi. Majoritatea părinţilor, chiar şi fără mulţi bani, se chinuie să-i procure copilului minimumul necesar pentru prima zi. Îndatoraţi sau îmbogăţiţi, îngrijoraţi sau calmi, prima zi va fi conservată aşa cum au avut-o sau au vrut s-o aibă ei.